Nu există pierdere mai mare decât moartea unui om care nu a vrut să fie plâns. A FOST Gheorghe Dinică. Acum 6 ani ne-a părăsit.
AU FOST atâţia alţii asemenea lui, irepetabili. Se înmulţesc prin AU FOST. Spunem că sunt şi vor fi. A trăi abia postum în conştiinţa celor cărora ai vrut cu ardoare să le arăţi ce este viaţa e totuşi atât de trist că-ţi vine să laşi un testament de autonimicire. Actorii au nevoie de noi cât sunt în viaţă. Nu sunt eroi. Sau icoane. Artiştii mari sunt simpli, direcţi şi nepretenţioşi. Nu-şi propun nimic măreţ, trăiesc frust şi în rezonanţă cu sufletul lor. Sunt animaţi de pasiuni, sunt plini de renunţări, dar ceea ce-i face speciali e că nu cunosc frustrarea şi regretul. Nici chiar atunci când tragem cortina prea devreme peste ei. Regretul sclifosit e străin marilor spirite. Se duc demn şi ne lasă pe noi cu regrete. Aplaudând tardiv în cimitre. Rememorând momente care, abia acum, devin imense.
Se spune că viaţa e o scenă. Atunci ce e un actor? Un om care a înţeles mai bine viaţa? Poate că da, dar renunţând la ea. Şi de cele mai multe ori la sine. Câţi suntem în stare să ne asumăm o asemenea existenţă? Şi de ce nu înţelegem că altarul acestor oameni e trăirea? Nu vor cortegii impresionante sau sicrie purtate în limuzine de bazalt. Ei sunt `măturători de praf de stele`. Cortegiul lor e o coadă de cometă.
Mulţi încă mai SUNT. Ne cheamă doar să-i privim în ochi. Sunt oglinzi ce se vor sărutate. Dar noi le spargem şi, mult prea târziu, le sărutăm, rănindu-ne remuşcarea în cioburi.
Bianca Ioniţă
