Îmi vine greu să scriu aceste rânduri, sunt bulversată, sfâşiată. Înainte de a fi jurnalişti suntem oameni. Oameni care credem în valorile creştine, europene. Care credem în dreptul nostru de a trăi, de a visa, de a fi liberi, de a zâmbi, de a construi.
Lumea pe care o cunoaştem este pe cale să se schimbe. De pretutindeni se adună teama. Oroarea. Manipularea fără scrupule. Oameni nevinovaţi sunt executaţi cu arme automate pe terasele unde ieşiseră cu prietenii. În săli de spectacol. Sau ard de vii în cluburi, să nu uităm ce s-a întâmplat cu copiii noştri…
Pentru noi toţi Parisul este un loc de poveste. Un oraş al îndrăgostiţilor, se spune. Un oraş plin de cultură, de simboluri. Un oraş al parfrumurilor fine, al vinului, al gastronomiei. Un oraş unde avem prieteni. Unde ne-am petrecut şi dorim să ne petrecem vacanţele. Tour Eiffel. Nôtre-Dame. Louvre. Versailles. Sorbona. Un loc în care mulţi dintre tinerii noştri au studiat, începând cu mijlocul secolului XIX. Parisul este un oraş generos, în care poţi visa, poţi crea, îţi poţi descoperi aripile. Un loc în care poţi ieşi cu prietenii şi sta până după miezul nopţii, bucurându-te de noul Beaujolais sau de o cafea crème cum doar francezii ştiu să o facă. Un loc al exuberanţei.
Astăzi, Parisul era un oraş gol. Majoritatea oamenilor stăteau în case, îngrijoraţi, telefonând febril celor apropiaţi, lipiţi de televizoare. Şocaţi că aşa ceva se poate petrece în capitala Luminilor. Că există oameni care pot ucide fără milă zeci de semeni de-ai lor.
Imaginile se succed în continuare pe televiziunile de ştiri. Pe toate ecranele device-urilor, ale „maşinilor de comunicare”. Pretutindeni. Imaginile ne urmăresc fie că suntem la Paris, fie la Bucureşti.
Trebuie să trăim. Dincolo de toate, să ne depăşim teama, să câştigăm un război pe care nu ni-l dorim, mai întâi în sufletele noastre. Allez, les Français! Pentru voi, pentru noi toţi.
Carmen Ionescu
