Arheologul Vasile Pârvan se gândise să întemeieze la Roma o ṣcoală românească pentru studenṭii ṣi cercetătorii în istorie, arheologie, arte, arhitectură ṣi filologie încă înainte de Primul Război Mondial. Ideea sa avea să se concretizeze în 1921 când Consiliul de Miniṣtri avea să aprobe Regulamentul de funcṭionare. Astfel, Şcoala Română de la Roma ṣi-a putut începe activitatea la 1 noiembrie 1922 într-un sediu modest, închiriat în strada Emilio del Cavalieri nr. 11. Mai târziu, cu sprijinul financiar al Băncii Naṭionale a României, pe un teren concesionat de Primăria Romei în parcul Valle Giulia, s-a construit noul sediu în care se află ṣi astăzi. La vremea ianugurării acestuia, în 1933, Pârvan era deja în lumea umbrelor, dar ideea sa fondatoare s-a păstrat în inscripṭia de pe frontispiciul clădirii: „Populus daco-romanus hanc sedem in Urbe Aeterna litteris et artibus faciendam curavit” – „Poporul daco-roman a construit acest lăcaṣ în Cetatea Eternă în folosul literelor ṣi artelor”. Mulṭi studenṭi merituoṣi au fost bursieri ai ṣcolii; printre aceṣtia Dinu Adameșteanu, Emil Condurachi, Constantin Daicoviciu, Mariana Nicolesco, Marian Papahagi. În ce priveṣte biblioteca, aceasta avea în anii celui de Al Doilea Război peste 10.000 de volume, multe dintre ele donate chiar de Benito Mussolini. În 1947 Accademia di Romania a fost închisă de autorităṭile comuniste de la Bucureṣti. Biblioteca, mult sărăcită, a fost redeschisă în 1969, însă instituṭia ṣi-a reluat vechiul nume ṣi atribuṭiile iniṭiale abia în 1990.
Arhiva de istorie orală a SRR păstrează o mărturie indirectă despre dăruirea cu care istoricul Vasile Pârvan a luptat pentru ca Şcoala Română de la Roma să ia fiinṭă. Este mărturia regretatului arheolog Petre Diaconu, „elev al elevilor lui Pârvan”, înregistrată în 1995.
„El, [Pârvan] deci, era atât de preocupat de menirea lui de dascăl şi de făuritor de şcoală românească, încât a ţinut cu tot dinadinsul ca Şcoala Română din Roma să ia fiinţă. El a întemeiat-o. Ei bine, stimată doamnă, dacă vii la Institutul [de Arheologie] să vezi în arhivă ce a putut să scrie cu mâna lui în proiectul acesta, în câte variante a fost făcut ṣi câtă hârtie s-a consumat, poţi să umpli un volum de 1000 de pagini! Scris de mâna lui, cum trebuie să funcţioneze, cum trebuie să fie făcută clădirea, cine trebuie să participe, în ce direcţie, cum se diversifică pregătirea. Şi până la urmă a ieşit un lucru excepţional Şcoala Română din Roma! A fost şcoala unde se perfecţionau nu numai arheologi, dar şi cei care făceau filologie clasică, adică limbi clasice. Domnul – Dumnezeu să-l ierte! – [Constantin] Balmuş este absolvent al Şcolii Române din Roma. Şi, ca un amănunt pitoresc, trebuie să spun că Balmuş ăsta, care era în egală măsură fricos şi galvanizat şi cu o doză de arivism şi căuta totdeauna să facă plăcere – n-o spus cu răutate, ăsta era tipul! – să facă plăcere lui Pârvan, de câte ori venea Pârvan în vizită la Roma, ştiind că lui Pârvan îi place să vadă când el se lupta cu George Călinescu, că era un întreg circ, imediat începeau să se lupte. Dar el îl trântea pe George Călinescu! El este istoric literar, critic literar, dar a fost elev al Şcolii Române de la Roma… Arhitecţi celebri în Bucureşti, Horia Teodoru, Horia Doicescu – cel care a făcut Opera – Grigore Ionescu, Bordenache sunt toţi elevi ai Şcolii Române din Roma; pictori: Drăguţescu – el nici n-a mai venit de la Roma… Deci toţi sunt elevi ai lui Pârvan.
Era foarte sever la şcoală, când se ducea două-trei zile pe an la Roma, intra în circuitul marilor dascăli din lume care predau la institutele lor, mă rog, diferite cursuri. Că tu, ca elev al Şcolii Române din Roma, te duceai şi la Institutul German şi la Institutul Francez şi la Institutul Austriac, cum era înainte de război… Şcoala italiană nu mai vorbesc, şi aşa mai departe.
Vreau să-ţi spun că severitatea lui a mers până acolo, încât la un moment dat te putea da şi afară din şcoală, ceea ce a şi păţit Daicoviciu! Daicoviciu s-a dus la Roma, s-a dus trimis de Pârvan. Şi trebuia la Roma după o lună-două să-ţi alegi subiectul. Daicoviciu, care era mai aplecat spre „cele lumeşti„, a ochit un
subiect foarte interesant în felul lui, despre casele de toleranţă în epoca romană. Îţi dai seama, era subiectul interesant, nu numai prin noutatea sa, dar şi prin consecinţele studiului pe care l-ar fi făcut. Când a venit Pârvan acolo şi l-a întrebat ce [subiect are], imediat l-a dat afară din şcoală! E o greşeală a lui Pârvan… Subiectul n-a mai fost tratat de Daicoviciu, dar l-a făcut un german şi a scris o lucrare extraordinară!
Din punctul ăsta de vedere făcea istorie, istoria politică… socială, economică, pentru că se leagă problemele una de cealaltă. Istoria casei de toleranţă în sine conta mai puţin, pentru că asta este, n-aveai nevoie s-o înveţi în fapt… Deci ăsta era Vasile Pârvan în postura lui de profesor, foarte sever cu el însuşi, foarte sever şi cu elevii lui.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1995]
