Sarah este o tânără pariziancă, specialistă în comunicare, mama a doi copii minunaţi. A acceptat să povestească exclusiv pentru Rador cum a trăit atentatele de la Paris, din 13 noiembrie.
Era o zi de vineri ca orice zi tomnatică de vineri, bătea puţin vântul, dar numai cât să învioreze atmosfera. Parisul şi suburbiile sale erau animate, tot ca de obicei. În plus, era o seară în care se juca un meci, aşadar restaurantele, cafenelele şi terasele pregătiseră din timp televizoarele cu ecrane mari.
Eram împreună cu soţul meu acasă, aşezaţi confortabil pe canapea, în faţa televizorului, chiar şi copiii stăteau cu noi pentru a privi meciul transmis în direct – „Franţa-Germania”. La scurt timp după începerea meciului, ne-am hotărât, totuşi, să îi ducem pe copii la culcare, erau obosiţi.
Abia reîntorşi în living, am auzit ştirea „suntem anunţaţi că a avut loc un schimb de focuri în Paris, undeva între arondismentele 10 şi 11… Se pare că sunt 18 morţi… Vom reveni cu informaţii la finalul meciului”.
Ne-am privit uluiţi şi ne-am spus „trebuie să fie o greşeală, de obicei există o banderolă roşie pe ecran, jos, cu alertele”. Am continuat, deci, să ne uităm la meci, comentând ce o fi fost cu acel mesaj.
După aproximativ 45 de minute, am primit un sms „împuşcături între arondismentele 10 şi 11, luare de ostatici la Bataclan! Eu sunt acasă şi totul e ok! Încearcă să îi găseşti pe ceilalţi”.
Brusc, nu ma mai puteam uita liniştită la meci: mă uitam fix pe ecranul televizorului şi ascultam înfrigurată orice posibilă alertă sms. De ce? O parte din familia mea locuieşte între piaţa Republicii şi Nation şi era vineri seara: de obicei sunt la terase, în acea zonă!
După încheierea meciului şi începerea „Ediţiei speciale, în direct de la luarea de ostatici…” am luat hotărâtă mobilul şi am început să trimit mesaje pentru a afla ce se întâmplă cu apropiaţii! Eram neliniştită, speram, îmi puneam întrebări, eram înfrigurată… pe scurt stresul şi teama urcau din strădundurile fiinţei mele. Apoi, au venit multe sms-uri, unul după celălalt, „totul e bine”, „nu am plecat de acasă”… M-am liniştit…în parte…pentru ca îmi imaginam o mie de scenarii şi pentru că toate aceste locuri în care au avut loc atentatele… îmi sunt atât de cunoscute! TOTUL E BINE: această expresie răsună în mijlocul ororilor percepute şi transmise în direct de toate canalele de televiziune, non stop.
Au fost trei zile de doliu, dar după aceea „viaţa trebuie să continue!” Da, dar această viaţă va continua într-un climat de neîncredere, de ezitare, de solidaritate, într-o perioadă gri nu doar din cauze meteo.
Nu aş vrea să închei fără a transmite un gând bun familiilor şi apropiaţilor victimelor: morţi, răniţi, fizic sau psihic!
Autor: Sarah, Champs sur Marne
