Duminică, 22 noiembrie, se împlinesc 125 de ani de la naşterea generalului Charles de Gaulle, considerat în Hexagon drept cea mai importantă personalitate a epocii moderne a acestei ţări. Om politic şi scriitor, de Gaulle s-a remarcat si în Primul Război Mondial prin conducerea unor formaţiuni de blindate, a fost şef al guvernului francez în exil, la Londra, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, preşedinte al Franţei timp de 11 ani, fondator al celei de-a V-a Republici Franceze, singura personalitate care a primit distincţia „Mare Maestru al Ordinului de Eliberare”, pentru meritele deosebite în eliberarea Franţei din cea de-a doua conflagraţie mondială.
Charles André Joseph Marie de Gaulle, pe numele său complet, s-a născut la 22 noiembrie 1890, în casa bunicilor materni din cartierul Vieux-Lille din oraşul Lille. Tatăl său, Henry, profesor de istorie şi literatură, provine dintr-o lungă linie aristocrată din Normandia şi Burgundia, în timp ce mama sa, Jeanne Maillot, dintr-o generaţie de antreprenori destul de bogaţi din regiunea Flamandă.
El a avut trei fraţi şi o soră, toţi cu o strânsă legătură cu Mişcarea de Rezistenţă antigermană:
– Xavier de Gaulle (1887-1955), fratele mai mare, a fost prizonier în Primul Război Mondial şi membru al rezistenţei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
– Marie-Agnes de Gaulle (1889-1982)
– Jacques de Gaulle (1893-1946), care în urma unei encefalite a rămas cu un retard psihic, începând cu anul 1926;
– Pierre de Gaulle (1897-1959), membru al rezistenţei şi om politic.
Încă din copilărie, îndrumat fiind de tatăl său, s-a familiarizat cu operele lui Barres, Henri Bergson şi Charles Peguy, dovedind reale înclinaţii spre filosofie şi istorie. Charles parcuge studiile primare la şcoala comunităţii creştine Thomas-d’Aquin din Paris, apoi studiază la Colegiul privat catolic Stanislas din Paris.
În anul 1905, în urma crizei politice franceze care a determinat separerea Bisericii de Stat, Charles de Gaulle cunoaşte prima experienţă în exil, continuând studiile în Belgia.
În anul 1908, de Gaulle este admis la Şcoala miliatră de elită din Saint-Cyr, absolvită în 1912. În acelaşi an se încorporează în armată, fiind repartizat în batalionul de infanterie de la Arras.
După ce în Primul Război Mondial este rănit, în prima sa bătălie la Dinaut din 15 august 1914, conduce compania a VII-a pe frontul Champagne, însă la 10 martie 1915 este din nou rănit la mâna stângă. Nemulţumit fiind de ordinele superiorilor, ia practic războiul în propriile mâini şi ordonă deschiderea focului asupra tranşeelor inamice, gest ce îl va costa 8 zile de suspendare de la îndeplinirea funcţiilor. Însă curând după ispăşirea pedepsei, îi sunt recunoscute curajul, inteligenţa şi abilităţile strategice, astfel că devine adjunct al Comandantului Suprem de batalion.
La 2 martie 1916 batalionul său este atacat şi practic nimicit de inamic, în luptele din satul Douaumont, lângă Verdun. În încercuirea germană, de Gaulle este împuşcat în piciorul stâng. Este luat ca prizonier iar după o tentativă eşuată de evadare, este transferat la Ingolstadt, în Bavaria, într-un lagăr destinat ofiţerilor prizonieri. Este locul în care îi întâlneşte pe aviatorul Roland Garos, pe jurnalistul Remy Roure, sau pe viitorul mareşal sovietic Tuhacevski. Trebuie spus însă că germanii îi respectau întrucâtva pe ofiţerii francezi care se luptau cu mult curaj pe parcusrul bătăliilor, atitudine care se păstra şi în privinţa prizonierilor.
Au urmat nu mai puţin de cinci tentative nereuşite de evadare, pentru ca după armistiţiul din 11 noiembrie 1918 să fie eliberat.
În următorii trei ani, de Gaulle este trimis în Polonia, unde participă la formarea noii armate poloneze, însă este perioada în care este puternic influenţat de atmosfera brutală şi antisemită găsită aici.
La 7 aprilie 1921 Charles de Gaulle se căsătoreşte cu Yvonne Vendroux (1900 – 1979), cu care avut 3 copii:
– Philippe de Gaulle (născut în 1921) – devenit amiral şi senator, care încă trăieşte
– Elisabeth de Gaulle (1924 – 2003)
– Anne de Gaulle (1928 – 1948) – care a fost bolnavă de sindrom Down.
În anul 1921 căpitanul – la acea vreme – de Gaulle începe să predea lecţii despre arta militară la Şcoala Militară din Saint-Cyr, iar în 1922 este admis la Şcoala Superioară de Război.
În anul 1925 este transferat la Statul-Major al Mareşalului Pétain, vice-preşedinte al Consiliului Superior de Război iar doi ani mai târziu este numit comandant al batalionului al 19-lea de ţintaşi – pedeştri la Treves.
În anul 1929, de Gaulle este transferat în Liban, la Beirut, unde locuieşte timp de 2 ani alături de familia sa.
În 1931 el îşi începe activitatea în cadrul secretariatului general de Apărare Naţională din Paris, o perioadă în care îşi dezvoltă teoriile sale militare. Ca urmare publică mai multe volume, între care “Ascuţişul Sabiei” (1932), “Înarmarea ca profesie“ (1934), sau “Franţa şi înarmarea ei” (1938), o lucrare care denunţă practic concepţia “împietrită” şi conservatoare a “războiului de poziţii“ dus de Statul-Major, intrând astfel în puternic conflict cu Mareşalul Petain.
Însă, mai ales în exteriorul ţării, concepţiile strategice ale lui de Gaulle stârnesc o veritabilă admiraţie, ajungând principal model de inspiraţie, culmea ironiei, pentru generalul Guderian, creatorul celei mai mari forţe mecanizate germane şi mondiale a vremii.
În esenţă, concepţia lui de Gaulle propune un război de mişcare dinamică, o ofensivă bazată pe soldaţi profesionişti, sprijiniţi de tehnica blindată grea – tancuri şi tunuri.
În anul 1934, el susţine prima sa conferinţă la Sorbona, sub egida cercului Fustel-de-coulage “Acţiunii Franceze”.
În această perioadă a aderat la organizaţii catolice de stînga, cum erau „Urma lui Marc Sangnier” sau „Prietenii Timpului Prezent”, care mai tîrziu preia denumirea de „Mărturisire Creştină”.
În anul 1937, este numit în fruntea celui de-al 507-lea batalion de tancuri din Metz, iar la 3 septembrie 1939, în urma declaraţiei de război dintre Franţa şi Germania, colonelul de Gaulle este numit comandantul Armatei a V-a de tancuri.
În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Charles de Gaulle a obţinut rangul de general de brigadă, pe care l-a păstrat toată viaţa, refuzând orice altă avansare.
În calitate de cel mai vârstnic înalt ofiţer al Armatei franceze, a refuzat să recunoască armistiţiul cu Germania nazistă din 1940, în condiţiile în care Hitler cucerise o mare parte din Hexagon şi formase, ca un compromis, guvernul de la Vichy al mareşalului Pétain.
De Gaulle s-a rupt de mediul militar şi de comandanţii săi, a fost condamnat la moarte pentru dezertare, însă a întruchipat mai bine ca nimeni altul, refuzul compromisurilor şi spiritul rezistenţei.
În iunie 1940, de Gaulle ocupa o funcţie modestă – subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale – în guvernul Reynaud, iar în această calitate a ajuns în Marea Britanie, la bordul avionului generalului Spears.
Britanicii îl considerau unul dintre puţinii reprezentanţi ai elitei franceze capabil să organizeze colaborarea franco-britanică împotriva invaziei germane, iar ca urmare de Gaulle s-a angajat să alcătuiască o armată, să convingă Marea Britanie să adere la cauza Franţei libere, să obţină recunoaşterea din partea Rezistenţei interne şi să unifice diferitele facţiuni ale acesteia, să se impună în faţa Aliaţilor ca lider al Franţei combatante.
La 18 iunie 1940, se produce celebrul mesaj al lui de Gaulle prin care se adresează poporului francez, din exil, de la microfonul BBC, îndemnându-şi poporul la rezistenţă, o iniţiativă susţinută de Winston Churchill şi unul dintre cele mai celebre discursuri din istoria Franţei, considerat veritabilul act fondator al Franţei libere:
„Comandanţii care, de atâţia ani, se află în fruntea armatelor franceze, au format un guvern. Acest guvern, invocând înfrângerea armatelor noastre, s-a pus la dispoziţia inamicului pentru a înceta lupta. Desigur, am fost şi suntem copleşiţi de forţa mecanizată, terestră şi aeriană, a inamicului (…) Dar s-a spus oare ultimul cuvânt? Este înfrângerea definitivă? Nu! (…) Fiindcă Franţa nu e singură! Nu e singură ! Ea are în spatele ei un vast imperiu (…) Acest război nu se limitează la teritoriul nefericit al patriei noastre. Acest război nu s-a oprit numai la bătălia pentru Franţa. Acest război este acum unul mondial (…) Orice s-ar întâmpla, flacăra rezistenţei franceze nu trebuie să se stingă şi nu se va stinge. Mâine, ca şi astăzi, voi vorbi la Radio Londra.”
Însă de Gaulle se confrunta cu incertitudinea legitimităţii sale: americanii considerau că mandatul său era nelegitim, iar englezii sperau ca guvernul de la Vichy să-şi schimbe poziţia.
Nu o dată generalul de Gaulle s-a aflat la un pas de a fi marginalizat, însă, de fiecare dată, deciziile premierului britanic Winston Churchill sau puterea de influenţă a Rezistenţei interne au reuşit să restabilească situaţia.
La 16 iunie 1944, la zece zile după debarcarea Aliaţilor în Normandia, generalul de Gaulle este primit cu ovaţii de locuitorii oraşului Bayeux, iar la 26 august 1944, îşi face intrarea triumfală pe bulevardul Champs-Élysées.
Charles de Gaulle a devenit primul ministru al guvernului provizoriu de după război, însă a demisionat în 1946, iar un an mai târziu a creat propriul său partid – Adunarea Poporului Francez.
În 1958 devine din nou prim ministru, se remarcă prin realizarea unei noi Constituţii iar în 1959 devine primul preşedinte al celei de-a Cincea Republici Franceze.
Generalul de Gaulle a a avut ca ţel şi a reuşit să transforme Franţa într-o mare putere mondială, în anul 1960 ţara sa fiind a patra putere nucleară din lume.
În anul 1965 de Gaulle a fost reales preşedinte, iar pe 4 martie 1966, generalul i-a comunicat preşedintelui american Johnson decizia sa de a retrage forţele franceze din sistemul de apărare integrată al NATO. Un alt moment epocal s-a produs la 1 septembrie 1967, la Phnom Penh, unde, în faţa a 200.000 de cambodgieni, de Gaulle a denunţat intervenţia militară în Vietnam.
Totodată, relaţiile sale prieteneşti cu cancelarul Adenauer au înlesnit apropierea dintre Franţa şi Germania, despre care de Gaulle a intuit de la bun început că urmează să stea la baza veritabilei construcţii europene.
Totuşi, după puternicele tulburari studenţeşti şi muncitoreşti din anul 1968, puterea generalului este pe cale să se prăbuşească.
El organizează, la 27 aprilie 1969, un referendum privind transferul unor puteri către regiuni şi transformarea Senatului, prin care propunea introducerea reprezentanţilor organizaţiilor profesionale şi sindicale în componenţa consiliilor regionale. Mai mult, generalul a anunţat în avans intenţia de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi „nu”. Tabăra celor opuşi propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat şi Valéry Giscard d’Estaing – cel care între 1974 şi 1981 avea să devină preşedinte al Franţei – , a obţinut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopţii, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunţa: „Încetez să exercit funcţiile mele de preşedinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază”.
De Gaulle s-a retras la Colombey, unde a murit la 9 noiembrie 1970. Funeraliile sale au fost discrete, însă la ceremonia organizată la Catedrala Notre-Dame din Paris au participat nu mai puţin de 63 de şefi de stat, inclusiv din URSS, care i-au adus un ultim omagiu, un semn al aprecierii de care s-a bucurat în întreaga lume…
Răzvan Moceanu
