La 24 noiembrie 1927, la vârsta de 63 de ani înceta din viaṭă Ion I.C. Brătianu, fiul cel mai mare al ṣefului liberal Ion C. Brătianu. Era o mare pierdere pentru ṭară: Ion I.C. Brătianu, Ionel cum i se spunea, fusese unul dintre întemeietorii României Mari; fusese de asemenea preṣedintele Partidului Naṭional Liberal, fusese în mai multe rânduri ministru ṣi prim ministru, un om politic autoritar, cu un cuvânt greu în politica românească. Se născuse la 20 august 1864 la Florica, moṣia de la Ştefăneṣti – Argeṣ, într-un conac frumos în parcul căruia se afla o capelă în care dormeau somnul veṣnic mai toṭi Brătienii. Iubea mult casa de la Florica în care îṣi petrecea tot timpul liber, împreună cu familia. Era căsătorit cu Eliza Ştirbei fosta soṭie a omului politic conservator Alexandru Marghiloman. Avea un fiu dintr-o primă căsătorie cu Maria Moruzi Cuza, pe Gheorghe Brătianu, cel care avea să devină un cunoscut istoric.
Din numeroasa familie Brătianu a făcut parte prin ramura maternă ṣi Alexandru Danielopol, jurist, care a trăit mult în Franṭa. Era născut în 1916, iar părinṭii săi erau doctorul Daniel Danielopolu ṣi Pia Pillat, sora poetului Ion Pillat. În 1995, într-un interviu pe care l-a acordat realizatorului Mariana Conovici, Alexandru Danielopol ṣi-a povestit cu multă însufleṭire amintirile din vremea copilăriei petrecute în familia lui Ionel Brătianu. Mărturia sa este mai mult decât o povestire sentimentală, este un document cu o valoare istorică excepṭională.
„Sunt din familia Brătianu şi mă mândresc că sunt din familia Brătianu! Am fost crescut în spiritul Brătienilor, fiindcă Brătienii aveau ca şef de familie nu pe Ionel Brătianu, aveau pe Sabina Cantacuzino. Era fata cea mare din toţi copiii lui Ion Brătianu şi era o fiinţă foarte inteligentă şi în acelaşi timp foarte autoritară şi cam toată lumea se lua după ce spunea ea. De altfel, de două ori pe an erau dejunuri la Sabina Cantacuzino unde, indiferent de treaba pe care o avea, Ionel Brătianu… eram foarte mic, că el a murit în 1926 mi se pare, dar când mai eram mic ne invita, ne invita la masă, unde era Ionel, unde era Vintilă, unde era Dinu. Singurul care lipsea era Gheorghe. Gheorghe Brătianu nu era… nu era „la modă„ în familie, ca să nu spun „iubit„, nu era la modă în familie deloc, şi nu se vorbea despre el nici în bine, nici în rău, dar era absent permanent.
În familia Brătianu, deci, am învăţat două lucruri. Tatăl meu lucra într-o casă a lui Ionel Brătianu, în strada Lascăr Catargiu numărul 5, în faţa Bisericii Amzei unde, în fundul unei intrări, aşa, era casa lui Ionel. În spate era o grădină. […] Evident, era prezentă şi coana Eliza, Eliza Brătianu. […] Noi aveam o frică de ea îngrozitoare! De el mai puţin, dar de ea, îngrozitoare, fiindcă era gen guvernantă englezească, cu biciul în mână… „Ça, on ne fait pas, ça on ne fait pas, ça on ne fait pas…„ şi aşa mai departe. Şi săracul Ionel venea câteodată şi zicea: „Allons, Elise, mais laissez-les tranquilles, ce sont des enfants!„ „Mais qu’il faut élever!„, răspundea Eliza Brătianu. […]
Deci [pe Ionel Brătianu] l-am cunoscut de mic. Este adevărat că Ionel Brătianu şi tatăl meu se iubeau foarte mult. Tatăl meu a încercat să-l împace pe Gheorghe Brătianu cu Ionel. Nu s-a putut, nu s-a putut! […] Numai după moartea lui Ionel Brătianu a mai fost ceva, dar totuşi de foarte departe şi singura care a reuşit să împace familia Brătianu cu Gheorghe Brătianu a fost Pia Alimănişteanu, fata cea mică. Şi graţie lui Fotino, profesorul [George] Fotino […] s-a ajuns la o împăcare ṣi din nou Gheorghe Brătianu a intrat în familia Brătianu şi, până a murit Sabina Cantacuzino, a început şi el să participe la acele dejunuri, dar eu n-am mai participat, că eram plecat.
Ionel Brătianu era un om care avea – şi ştiind că o are! – puterea, juca maximum pe prestanţa lui, maximum! Şi o să vă povestesc un lucru pe care l-am văzut eu de la fereastra mea. Într-o zi – lucru care nu prea era des atunci – într-o zi au venit, cum s-ar zice, nişte grevişti să urle şi să ţipe, cu pancarte şi nu ştiu ce, nu ştiu dacă erau atâtea pancarte cum sunt acum, dar… în faţa casei lui Brătianu. „Huoo!.. Bum!„ etc. […] Ăia [muncitorii] erau acolo, toţi băgaţi în această curte care făcea semicerc până la uşa lui Brătianu şi urlau şi ţipau. Deschide uşa şi apare Ionel Brătianu, cu o căciulă şi cu o blană până jos ṣi fără să spună un cuvânt, numai cu gestul de despărţire [a mulṭimii], adică: „Lăsaţi-mă să trec!„, deodată s-a făcut ca… Marea Roşie care s-a despărţit. A trecut până la poartă şi s-a întors, zice: „Acum plecaţi, că m-aţi plictisit!..„ Nici un [alt] cuvânt, [să fi spus]: „Ce vreţi? Ce pot să fac pentru voi?„ … [A zis doar] „Plecaţi, că m-aţi plictisit!..„, a trecut printre ei… nimeni nu mai a spus un cuvânt… parcă era un sfânt… o fantomă care trecea! S-a reîntors, a spus ce-a spus, a închis uşile – cu puţin zgomot, este adevărat – şi lumea nu ştia pe unde să plece mai repede! N-a fost nevoie de Poliţie, n-a fost nevoie de nimic. Ăsta era Ionel Brătianu!
Pe urmă, ne plimbam câteodată cu el în grădină. Era un fel de odihnă a lui. Scria, lucra… De altfel, este foarte interesant că pe biroul lui Ionel Brătianu era o fotografie, pe care o am încă şi acum, a tinerilor, a întregii familii Brătianu-tineret: erau băieţii lui Dinu, mici, era Pia Pillat, fata lui Ion Pillat, pe care o iubea foarte mult, eram eu, erau băieţii lui Dinu, era băiatul lui Vintilă, Vintilică… ăştia eram pe fotografia pe care a ţinut-o pe biroul lui până a murit. Şi eu am avut fotografia asta şi eram toţi în jurul mamei lui Ionel, bătrâna doamnă Brătianu, bătrâna Pia Brătianu, care… eu nu-mi amintesc prea mult de ea, pentru că în momentul când toţi au plecat la Iaşi, cu Ionel Brătianu în frunte, eu am fost lăsat la Maria Brătianu, una din fetele Brătianu, la Bucureşti, deci am avut toată ocupaţia germană. […]
Pe urmă, de mai multe ori am fost la Florica cu Ionel Brătianu. El m-a făcut să cunosc Florica. Capela. Când intram în capelă, parcă eram… intram la Mitropolie! […] Când intrai în capela unde erau înmormântaţi Brătienii era ca într-o catedrală! Ei… Pe urmă, în vie. Pe urmă… ne-am dus la diverse… la biserica pe care Eliza Brătianu a adus-o din Maramureş şi o remontase chiar la Florica… Camerele, erau toate camere de muzeu! Avea un miros Florica asta, pe care l-am cunoscut… pe care l-am căutat peste tot. Eu am căutat în viaţa mea – o să fiu foarte neserios! – eu am căutat două lucruri care mi-au umplut tinereţea, aşa, de gânduri şi de vise şi aşa mai departe. Întâi, mirosul de la Florica din casă. Avea un miros!… Erau la Florica costumele, ale familiei Brătianu, de-ale tatălui lui Ion, ale lui Ion Brătianu, cele vechi şi aşa mai departe, drapelele turceşti – fiindcă acolo, a fost unul din generalii turci care-a stat acolo – arme, decoraţii, chestii: era un muzeu, un muzeu militar aproape. […] Şi al doilea, cataifele pe care le făcea Sabina Cantacuzino! Cataifele pe care ni le dădea când aveam noi mesele astea şi le făcea Sabina Cantacuzino, erau nişte cataife cu totul speciale, pe care le-am căutat în toată Europa în care am călătorit – că am călătorit foarte mult – nu mai am găsit cataiful ăla! […]
Astea sunt cele două puncte, doi stâlpi ai visurilor mele… irealizabile la ora actuală, fiindcă casa de la Florica, între noi fie zis, am avut ocazia odată s-o vizitez în timp ce era casa Partidului [Comunist], nu ştiu ce era acolo şi unul din oamenii de la partid, de-acolo… i-am făcut odată un mare bine. […] Şi când a fost perioada asta comunistă, deşi ajunsese mare şef de regiune sau nu ştiu ce era acolo, [m-a întrebat] „Ce vrei, domnule, ce vrei? Fac orişice pentru dumneata!„ „Vreau să vizitez Casa Brătianu.„ Şi am intrat în casa Brătianu: nu mai era nimic! Nici mirosul nu mai era…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1995]
