În fiecare an, la data de 25 noiembrie, este marcată Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei Împotriva Femeilor, pentru a atrage atenţia asupra uneia dintre cele mai grave forme de încălcare a drepturilor omului. În această zi Organizaţia Naţiunilor Unite invită guvernele, organizaţiile internaţionale şi neguvernamentale să realizeze activităţi care să trezească conştiinţa publică în faţa acestor probleme.
* * * * *
Pentru a afla originea mişcării împotriva violenţei asupra femeilor, să amintim că în anii ’60, Republica Dominicană se afla sub dictatura lui Rafael Trujillo, care a instaurat o stare de teroare care însemna crime, torturi și dispariții ale celor care îndrăzneau să se opună regimului. Mai mult, pradă unei megalomanii fără limite, acesta redenumise capitala statului ca Ciudad Trujillo, iar cel mai înalt vârf muntos din ţară se numea Pico Trujillo, evident după numele său.
Pe de altă parte, în rândul opozanţilor se distingeau trei din surorile Mirabal, celebre, cunsocute drept „las Mariposas” (Fluturii), femei cu cariere universitare, căsătorite și cu copii, cu o tradiţie îndelungată de activism politic împotriva dictaturii lui Trujillo.
Mai mult, Minerva și María Teresa Mirabal, cunoscuseră închisorile regimului de mai multe ori.
În ziua de 25 noiembrie 1960, câțiva ofițeri ai poliției secrete a regimului Trujillo au oprit automobilul în care se aflau surorile Mirabal şi şoferul mașinii, Rufino de la Cruz, cele trei femei şi bărbatul fiind sufocaţi și apoi bătuţi, iar mașina împinsă într-o râpă pentru a simula un accident. Patria Mirabal avea 31 de ani, Minerva 34 de ani, iar María Teresa 25 de ani.
Destinul avea să fie anticipat de cele trei surori, Minerva Mirabal afirmând că „Dacă mă omoară, voi scoate brațele din mormânt și voi fi mai puternică”, cu referire la avertismentele apropiaţilor cum că regimul președintelui Rafael Leónidas Trujillo o va ucide.
Pe de altă parte, a patra soră supravieţuitoare, Ángela Bélgica „Dedé” Mirabal, afirma despre momentul tragediei din familia sa: „A fost o zi îngrozitoare, pentru că deși știam ce va urma, nu credeam că această crimă chiar va fi comisă”, arătând că polițiștii care anchetau accidentul au încunoştinţat-o că împotriva aparenţelor, surorile sale au fost asasinate.
Trujillo avea să fie la rându-i asasinat într-o ambuscadă, la numai câteva luni, în 30 mai 1961.
Asasinatul mârşav asupra surorilor Mirabal, nu numai că fusese răzbunat, dar a reprezentat un moment de cotitură, nu numai pentru ţara aflată în nordul Caraibelor, dar şi în lupta pentru drepturile femeilor şi împotriva violenţelor de orice fel împotriva acestora, în întreaga lume.
Cu toate că acţiunile în memoria surorilor Mirabal au întârziat să apară, de teamă, Minerva, Patria și María Teresa au devenit, treptat, un adevărat simbol al Republicii Dominicane.
O provincie le poartă numele, iar în onoarea lor s-a construit un monument pe o stradă principală din Santo Domingo, dar şi un muzeu care, la fiecare 25 noiembrie, se transformă în loc de pelerinaj.
În anul 1979 Organizaţia Naţiunilor Unite adopta Convenţia ONU pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor, principalul instrument internaţional al drepturilor femeilor şi fetelor, care statuează drepturile acestora la o viaţă fără violenţă.
În anul 1981, la 25 noiembrie, în ţările Americii Latine, a început să se marcheze ziua dedicată luptei femeilor împotriva violenței, prima Întâlnire Feministă din America Latină și Caraibe fiind cea de la Bogotá, în Columbia. Pentru prima dată s-au dednunţat aici abuzurile domestice asupra femeilor, hărțuirile sexuale, violurile.
Mai mult, Adunarea Generală a ONU a stabilit, în onoarea surorilor Mirabal, prin rezoluţia din 54/134 din 17 decembrie 1999, ca data de 25 noiembrie să fie Ziua internaţională pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor.
Comunitatea internaţională constatase astfel că violenţa împotriva femeilor şi fetelor este una dintre cele mai serioase şi urgente probleme ale tuturor timpurilor, fiindcă în toate colţurile lumii, efectul real şi dăunător pe care violenţa îl are asupra femeilor împiedică drumul spre dezvoltare, pace şi egalitatea de şanse. Este limpede că nu există nicio motivaţie şi nici circumstanţe atenuante pentru orice act de violenţă împotriva femeilor şi fetelor, fiind o încălcare a drepturilor lor, un act criminal, un lucru absolut inacceptabil.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte violenţa contra femeilor ca fiind “orice act de violenţă bazată pe deosebirea de sex din care rezultă sau este posibil să rezulte pentru femei traumatisme sau suferinţe fizice, sexuale, sau psihologice, inclusiv ameninţările cu astfel de acte, constrângerea sau lipsirea arbitră de libertate, săvârşite fie în viaţa publică fie în viaţa privată”.
Din punct de vedere al factorilor care duc la apariția actelor de violență împotriva femeilor, se pot distinge categorii precum:
– individuali – istoric familial violent, neglijența părinților, abuzul fizic sau sexual
suferit în copilărie, consumul de alcool sau alte substanțe, nivelul scăzut de educație
– legali – statutul juridic inferior al femeilor în legile scrise/practică, definițiile legale referitoare la violul marital și violența domestică, nivelul scăzut de cultură juridică în rândul femeilor, lipsa de apărare a femeilor de către organele de poliție și sistemul judiciar
– politici – slaba reprezentare a femeilor în politică, media și în profesiile legale și medicale, ideea că familia este un loc privat dincolo de controlul statului
– economici – dependența economică a femeii față de bărbat, legile discriminatorii, accesul limitat la locurile de muncă şi educaţie
– culturali – definițiile culturale corespunzătoare rolurilor sexuale, așteptările în cadrul
relațiilor, credința în superioritatea inerentă a bărbaților, „drepturile de proprietate” asupra femeilor și fetelor, acceptarea violenței ca mijloc de a rezolva un conflict.
Statisticile sunt realmente sumbre: oficial, aproximativ 35 la sută dintre femeile din întreaga lume s-au confruntat pe parcursul vieţii lor cu cel puţin un act de violenţă fizică şi/sau sexuală, însă estimările reale arată că până la 70 la sută din femeile şi fetele din întreaga lume au fost supuse măcar unui moment de violenţă fizică şi/sau sexuală.
Mai mult, un studiu al Băncii Mondiale arată că o cincime din femei declară că au fost abuzate sexual înainte de vârsta de 15 ani, dar şi că violenţa omoară mai multe femei decât accidentele rutiere şi malaria împreună.
În România avem statistici cu atât mai alarmante. Spre exemplu între anii 2013 şi 2014, cazurile de infracţiuni la viaţa sexuală s-au dublat, de la 1123 la 2224 iar numărul violurilor a crescut de la 501 la 1146.
Una din cinci femei – 17,8% – din România, au declarat că au fost supuse, de-a lungul vieţii, unui tip sau altul de violenţă în familie, potrivit unui studiu, 93% din victime au fost pălmuite sau lovite cu piciorul, jumătate dintre acestea au fost trântite de perete sau podea, iar 16% dintre acestea au fost chiar lovite cu un cuţit sau alt obiect.
În ultimii ani, în România s-au înregistrat peste 65.000 de cazuri de violenţă domestică, mai mult de 800 de femei decedând în urma abuzurilor la care au fost supuse. În anul 2015, nu mai puţin de 14.922 de femei au devenit victime ale violenței în familie, însă au fost emise doar 685 de ordine de protecție.
Un procent de 96,5% dintre instanţele judecătoreşti din România au primit cereri pentru emiterea unui ordin de protecţie în anul 2014, iar în Bucureşti, din 122 de ordine de protecţie emise în 2014 au fost încălcate doar 6, explicaţia fiind că poliţia se află, în actualul context legisaltiv, în imposibilitatea de a stabili cu exactitate încălcarea unui astfel de ordin.
Femeile – victime ale violenţei în familie – care au curajul să plece din mediul abuziv în care trăiesc pot cere ajutorul autorităţilor publice pentru cazare şi sprijin, însă adăpostul este o soluţie temporară, fiindcă durata maximă a şederii într-un astfel de centru este de 6 luni. Practic, însă, majoritatea femeilor sunt primite în locuinţele temporare pentru un interval care variază între câteva zile şi maxim 2 luni.
Există multe femei care nu-şi permit să achite nici măcar costul certificatul medico-legal – 38 de lei -, probă necesară, dar nu suficientă pentru obţinerea unui ordin de protecţie împotriva agresorului.
Conform celor mai recente statistici, în ţară există în continuare 14 judeţe fără adăposturi.
În Bucureşti, deşi populaţia este de peste două milioane de locuitori, numărul locurilor din adăposturile publice din întreg oraşul, împreună cu cele asigurate de ONG-uri, ajunge la maximum 50, Primăria Munincipiului Bucureşti oferă doar 14 camere, iar în sectoarele 4, 5 şi 6 ale Capitalei nu există niciun centru destinat victimelor violenţei în familie.
În mod paradoxal, după ce stau câteva zile/săptămâni într-un adăpost a cărui adresă este secretă, mai mult de jumătate dintre victimele “salvate” se reîntorc de bunăvoie la domiciliul agresorului, procedând la împăcarea cu acesta.
Să mai adăugăm şi faptul că în România rolul femeii în societate este încă redus, raportul Gender Equality Index, publicat la 25 iunie 2015, de Institutul European al Egalității de Gen, arătând că ţara noastră continuă să se situeze pe ultimul loc în UE în ceea ce priveşte egalitatea între bărbaţi şi femei, fiind punctată cu 33,7 (din totalul de 100), la o distanță considerabilă de media UE-28 (52,9).
Pentru cuantificare, la calculul acestor parametri sunt luate în considerate domenii principale ca munca, banii, cunoașterea, timpul, puterea și sănătatea, și două domenii secundare, violența împotriva femeilor și inegalitățile concurente.
Răzvan Moceanu
