Până în 1948, iugoslavii au fost printre cei mai fideli susţinători ai politicii sovietice. Pentru a coordona politica statelor comuniste, în septembrie 1947 sovieticii au înfiinţat Cominformul (Biroul Comunist de Informaţii). În 1948, Iugoslavia condusă de Tito a denunţat pretenţiile lui Stalin de a fi unic conducător al socialismului şi s-a orientat spre o cale proprie de construire a acestuia. În iunie 1948 Stalin a reacţionat, comuniştii iugoslavi fiind excluşi din “ familia partidelor comuniste frăţeşti.” S-a încercat înlăturarea lui Tito de la putere, s-a recurs la blocadă economică şi la război propagandistic. Iugoslavii antititoişti, consideraţi trădători, s-au refugiat în URSS şi în ţările vecine pentru a scăpa de represalii. România condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a implicat în conflictul sovieto-iugoslav de partea Uniunii Sovietice adăpostind disidenţa iugoslavă împotriva lui Tito. În propaganda antititoistă, un rol important a fost acordat emigranţilor sârbi şi postului de radio înfiinţat la Bucureşti, Iugoslavia liberă. În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează înregistrate amintirile lui Milan Petrovici redactor şef adjunct la Postul de radio Iugoslavia liberă.
În 1948 am fugit din Iugoslavia de poliţia lui Tito. Ajuns în România, am făcut nişte cursuri de pregătire pentru a deveni ziarist. Primul meu profesor a fost Silviu Brucan. Nu ştiam româneşte şi cu ajutorul unui traducător am fost instruit de Silviu Brucan. La început am lucrat la un ziar care a luat fiinţă în Bucureşti – ,,Sub steagul internaţionalismului”. Brusc, în 1950, am fost chemat şi mi s-a spus că voi lucra în altă parte. M-au luat într-o maşină. M-au dus într-un loc necunoscut, unde mi s-a comunicat că sunt numit redactor la un post de radio clandestin – Radio Iugoslavia liberă. Acest post de radio nu era legat de emigraţia antititoistă din Bucureşti. Era un post al mişcării anti Tito pe toată Europa. Noi eram dirijaţi de la Moscova…. dirijaţi de Mişcarea Pentru Pace Trainică…. Acest post de radio era supus direct Comitetului Central al Partidului Comunist Român. De fapt, la început Radio Iugoslavia liberă a emis în timpul celui de- al doilea război mondial din URSS. A fost postul Cominternului, avea redacţia la Moscova şi antenele erau instalate în Caucaz. Din România Radio Iugoslavia liberă a început să emită la începutul anului 1949 când a apărut ruptura cu Tito. La acest post de radio eu nu am lucrat de la început. Eu am făcut parte din a doua generaţie, al doilea grup. Când am ajuns eu, Radio Iugoslavia liberă se afla pe malul lacului Floreasca. Mai târziu am aflat că aceasta era a doua locaţie. La început postul a funcţionat pe strada Crângului, chiar în spatele studioului Alexandru Sahia de azi, într-o clădire mică, modestă. Deci, când am ajuns eu postul era instalat pe malul lacului Floreasca într-o vilă veche cu două-trei elaje. În această vilă au fost organizate trei – patru studiouri de imprimat, erau birouri de lucru, redacţia….. La început eram puţini… şapte – opt persoane. Pe urmă ne-am dezvoltat. La un moment dat, prin vara anului 1954, ajunsesem ca postul nostru să aibe cincizeci şi ceva de oameni. Am avut şi dactilografe, sârboaicele din România, de la Timişoara. Partea tehnică, inginerii, operatorii erau toţi români. A existat şi a treia locaţie. A treia oară postul a fost mutat pe Bulevardul Aviatorilor, în vila unde mai tîrziu a locuit Ion Gheorghe Maurer, acum sunt studiourile Sahia. Este o vilă foarte frumoasă, unde intram cu maşina într-un garaj subteran şi ieşeam cu maşina tot subteran. Nu intram şi nu ieşeam pe jos. De ce? Trebuia asigurată confidenţialitatea locaţiei. Pe malul lacului Floreasca era o vilă izolată, singură. Deci, nu erau probleme. Pe Bulevardul Aviatorilor, ca să nu fim observaţi, intram direct într-un garaj subteran. De ce se făcea această schimbare de adrese? Totdeauna când se pierdeau oamenii din diferite motive, schimbaţi ori înlăturaţi, trebuia asigurată confidenţialitatea locaţiei, deci imediat se alegea alt loc. Disciplina a fost foarte severă. Noi, cei care am lucrat acolo, nu aveam voie să spunem nimănui. Nevastă-mea nu ştia unde lucrez eu. Eu, la un moment dat, am stat lângă Grădina Botanică, pe strada Doctor Brândză. La mine venea o maşină şi mă plimba o jumătate de oră prin Bucureşti, mergeam pe diferite străzi şi după aceea mă aducea la sediul postului de radio, la Lacul Floreasca, de pildă. Aceeaşi maşină mă aducea în fiecare zi. Şoferii noştri culegeau două, trei persoane şi, după ce ne plimbau prin Bucureşti, ne duceau la sediul postului care era păzit straşnic. Paza o asigura Miliţia şi Securitatea. Miliţie era pe exterior şi Securitatea era în interior.
Noi eram independenţi faţă de grupul de două – trei sute de refugiaţi antititoişti de la Bucureşti. Nu aveam nici un fel de legătură cu ei. Eram complet izolaţi. Care era statutul nostru ? Eu un an de zile, alţii doi ani, nu am avut legitimaţii, nu am avut buletin, nu aveam nimic. În anul ’50 s-a hotărât să primim cetăţenia română şi apoi am avut buletine normale. Legitimaţii de servicii… Nu era o problemă. Era de ajuns să anunţăm la telefon la Comitetul Central ca să se lămurească imediat problema. Nu am fost răsfăţaţi cu salarii mari. De pildă, prin 1954, am aflat că eu, ca redactor şef adjunct, aveam salariul mai mic decât dactilografele noastre care erau cetăţeni români. Şi am făcut un scandal monstru că noi, redactori şefi, avem salariul mai mic decât personalul român care ne ajuta. Ei probabil că pe linia Securităţii aveau salariile mari. Noi am fost idealişti, romantici, nu ne interesa partea materială. Dar aveam colegi căsătoriţi care aveau copii şi o duceau foarte greu. Dar asta era absolut colateral.
În 1952 a apărut ideea ca postul, pe lângă limba sârbo-croată, să emită şi în limba slovenă şi în limba macedoneană. Pentru aceste două limbi au fost aduşi oameni din alte ţări. Pe pildă, pentru limba slovenă au fost aduşi de la Moscova, un ofiţer şi o studentă, Maria. Pentru macedoneană a fost adus din Bulgaria un bărbat…se chema Petre. Şi am mai găsit în România un cetăţean care ştia macedoneana. Eu eram redactor şef adjunct şi răspundeam de emisiunea în limba sârbă, de celelalte emisiuni răspundea redactorul şef Uroş Tomin, care mai târziu a lucrat la Radio România Internaţional. În fiecare dimineaţă secretarul redacţiei, redactorul şef adjunct, redacţorul sef şi încă câţiva redactori ne adunam şi planificam emisiunile zilei respective, se dădeau sarcini, cine scrie ce. Ne apucam de treabă şi pe la 14.00 – 15.00 se făceau imprimările. Controlul îl făceam când textul era în manuscris. Atunci citeam materialul. Apoi, în timpul înregistrării, exista cineva care stătea lângă cabină, avea textul în mână şi urmărea dacă acel text este respectat. O emisiune avea douăzeci de minute. La început se difuzau şapte – nouă minute de ştiri. Ştirile le aveam de la un serviciu propriu de radio-ascultare şi de la Agen
ţia Agerpres. Aveam unul – două materiale originale pe zi. Acestea se reluau în emisiunile difuzate noaptea şi dimineaţa. Deci, aveam ştiri, informaţii, comentariu extern, s-a încercat şi reportaj. Am avut şi o emisiune specială de noapte: se dictau ore în şir manifeste cuvânt cu cuvânt. Aceste manifeste erau destinate ascultătorilor sau activiştilor [antititoişti] din Iugoslavia pentru a fi reproduse şi difuzate. Cine făcea aceste manifeste? Noi am avut centrala noastră. Centrala politică era la Moscova. Unele materiale în care se dezbătea mişcarea antititoistă veneau de acolo. Existau mai multe ziare care apăreau la Varşovia, Praga, Bucureşti, Sofia, Moscova, Budapesta. La Bucureşti exista ,,Sub steagurile internaţionalismului”. Din aceste ziare, de obicei luam articolul de fond. Emisiunile toate erau înregistrate. Nu emiteam în direct. Existau şedinţe în care se indica linia pe care trebuie să o urmăm. Venea cineva de la Moscova şi dezbăteam linia. Erau discuţii foarte interesante. Noi aveam o poziţie a noastră. Adică redacţia noastră stabilise o anumită linie şi destul de des veneam în contradicţie cu cei care ne impuneau altă linie. Noi o apăram pe a noatră. Era [Milan] Djilas, celebru Djilas care s-a rupt de Tito. Redacţia noastră l-a susţinut din primele zile pe Djilas împotriva lui Tito. Cei de la Moscova nu erau de acord cu noi. În final ei şi-au impus punctul de vedere.
Radio Iugoslavia Liberă a fost închis în septembrie 1954, după reglementarea relaţiilor cu Belgradul. Noi am fost revoltaţi pentru că vroiam să-l doborâm pe Tito. Ţin minte că în ziua cînd ni s-a comunicat hotărârea, de la Comitetul Central al Partidului Comunist Român a venit cineva: ,,Felicitari! Felicitări! S-a sistat….” ,,Care sistare ? Care felicitare….” Şi aşa mai departe. Asta era starea noastră de spirit. Postul a fost închis şi noi am fost împrăştiaţi. Unii s-au repatriat mai târziu, alţii au rămas în România. Cum am rămas eu.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 8.07.1999]
