Povestea cutremurătoare a primilor imigranţi germani din America
O poveste puţin cunoscută chiar şi de americani, chiar şi de germani – pentru că manualele amintesc sumar acest capitol din istoria celor două ţări – este legată de începuturile tragice ale primei comunităţi de germani din Texas.
În aprilie 1842, un grup de prinţi şi nobili germani s-au întâlnit în oraşul Biebrich am Rhein pentru a discuta o problemă cu care se confruntau multe ţări europene în secolul 19: populaţia se afla în creştere spectaculoasă iar Revoluţia Industrială înlocuia treptat munca manuală cu maşinile, ceea ce determinase sărăcirea populaţiei şi provocase tulburări sociale. Statele germane, nedemocratice în marea lor majoritate, nu erau pregătite să facă faţă acestei situaţii. La acea vreme, Germania era împărţită în mai mult de 30 de regate independente, principate şi oraşe libere.
Dar dacă populaţia ar fi trimisă în altă parte?
Un conte pe nume Carl de Castell-Castell venise cu ideea de a trimite oamenii în Republica Texas, o fostă colonie mexicană care îşi câştigase independenţa cu şase ani în urmă. Această republică era în căutare de europeni care să se stabilească în Texas şi instituise un sistem avantajos de acordare de terenuri pentru a-i atrage. Speculanţii erau încurajaţi să cumpere loturi mari de pământ la preţuri minime şi să recruteze apoi imigranţi care să se stabilească aici. Odată aduşi imigranţii, speculanţii primeau drept recompensă noi terenuri, pe care le puteau vinde la preţuri mai mari iar banii câştigaţi puteau fi folosiţi pentru a aduce şi mai mulţi imigranţi.
Dacă o „nouă Germanie” ar fi creată în Texas, argumenta contele Castell, nobilii ar avea de câştigat la fel de mult ca şi oamenii stabiliţi acolo. Colonia ar putea fi o piaţă pentru produsele germane şi o sursă de materii prime pentru meşteşugarii nemţi. Ar ajuta de asemenea Germania să-şi dezvolte comerţul cu Mexicul. Banii pe care nobilimea i-ar investi în colonia germană, le spunea Castell, s-ar înmulţi înzecit în anii care vor urma. Şi mai era un avantaj pe care familiile regale germane l-ar fi preţuit mai mult decât oricare altul: posibilitatea de a achiziţiona noi domenii vaste. În timpul războaielor cu Napoleon Bonaparte dintre anii 1805-1810, multe familii din clasa conducătoare rămăseseră fără putere, după ce regatele şi principatele lor fuseseră încorporate în imperiul francez. Şi chiar după înfrângerea lui Napoleon în 1815, nu toate fostele regate fuseseră reinstaurate. Aşadar, se credea că la fel cum Texasul îşi câştigase independenţa de Mexic, la fel putea deveni independentă şi această „nouă Germanie”.
Nobilii reuniţi la Biebrich am Rhein au căzut de acord să formeze un grup numit Adelsverein sau „Societatea nobililor”care să studieze posibilitatea creării unei noi Germanii în Texas. În mai 1842, societatea şi-a trimis doi reprezentanţi la faţa locului: Contele Victor zu Leiningen, frate vitreg al Reginei Victoria şi Contele Ludwig Joseph de Boos-Waldeck. Aceştia au ajuns în portul Galveston trei luni mai târziu şi s-au întâlnit cu preşedintele Republicii Texas, Sam Houston, căruia i-au prezentat planurile lor. Cei doi nobili germani au cumpărat şi prima proprietate în numele Adelsverein, un domeniu de câteva mii de hectare pe care l-au botezat Nassau Farm. Nassau Farm urma să fie reşedinţa membrilor societăţii şi un posibil punct de înregistare al imigranţilor germani.
Nobilii s-au întors plini de entuziasm în Germania, în 1843, avertizând însă asupra faptului că demersul instalării unei populaţii germane în Texas avea să fie foarte costisitor, mult mai scump decât se anticipase. Societatea a ignorat însă avertismentele legate de cheltuielile uriaşe, fiind convinsă de câştigul pe termen lung pe care îl va aduce investiţia.
În iunie 1843, Adelsverein s-a reorganizat într-o societate pe acţiuni cu un capital iniţial de 2 milioane de dolari (la valoarea de astăzi), o sumă mult mai mică decât era necesar, însă.
Ca şi cum proiectul subfinanţat nu era deja o problemă, nobilii germani s-au confruntat în Texas cu multe altele: speculanţii le-au vândut terenuri fără valoare comercială, cu clauze foarte stricte privind data la care imigranţii trebuiau să se instaleze pe ele, altfel înţelegerea devenea nulă.
În 1844, societatea a început să posteze anunţuri în ziarele germane cu sloganul „Veniţi cu noi în Texas” şi a tipărit broşuri în care oamenilor le erau expuse avantajele mutării în noua ţară. Pentru 240 de dolari de familie, Adelsverein asigura un lot de 5.000 de mp de teren, transportul gratuit peste ocean, o cabană de locuit şi toate cheltuielile de instalare necesare în primul an, inclusiv cele legate de activităţile fermelor. La o lună de la plasarea anunţurilor, societatea Adelsverein a fost asaltată de 10.000 de germani care semnau să plece în Texas.
Deşi nobilii ştiau că terenurile cumpărate nu sunt cele mai potrivite pentru organizarea de ferme şi multe pregătiri erau încă în stadiu incipient, au început să trimită vapoarele cu primii imigranţi. Problema cea mai mare era locaţia izolată unde aceştia urmau să fie trimişi, aflată foarte aproape de teritoriile indienilor Apache. Aşadar, cei însărcinaţi de nobili să asigure venirea germanilor nu făcuseră decât să creeze probleme şi să cheltuie sume impresionante pe terenuri stâncoase, fără pontenţial agricol.
Prinţul Carl de Castell, care călătorise în Texas pentru a gestiona situaţia, a încercat să amâne venirea imigranţilor până la găsirea unei zone mai potrivite, dar era prea târziu. Aproape 200 de familii erau deja pe drum. Acesta era îngrijorat nu doar de locul total nepotrivit pentru activităţile promise, dar se gândea că germanii îşi vor pierde identitatea dacă se vor amesteca cu populaţia locală, necizelată şi murdară, aşa cum constatase că erau texanii pe vremea aceea.
Prinţul a reuşit să găsească o insulă părăsită în apropiere de Galveston numită Indian Point, unde cei aflaţi deja în drum spre Texas aveau să fie instalaţ. După două luni, primii germani au sosit cu vapoarele insalubre pe care societatea le angajase pentru a-i transporta, în ciuda promisiunilor. Mulţi dintre aceştia au hotărât să se întoarcă imediat în Germania, cu aceleaşi vapoare, îngroziţi de condiţiile care-i aşteptau.
Cei care au decis totuşi să rămână, au fost instalaţi pe insulă în corturi improvizate timp de alte două luni, până când prinţul Carl a aranjat ca ei să fie transportaţi cu un tren în locaţia iniţială, de lângă teritoriul indian. Călătoria era foarte lungă şi obositoare iar oamenii trebuiau aduşi treptat aşa că prinţul s-a asigurat că aceştia vor poposi temporar în câteva tabere, până la destinaţia finală.
Primele familii au fost instalate într-o locaţie pe care prinţul a numit-o New Braunfels, după domeniul pe care acesta îl avea în Germania, Braunfels. Oamenii nu au primit nici pe departe cei 5.000 de mp promişi, ci doar 500 mp de familie şi nici măcar nu ajunseseră în zona descrisă în anunţuri, dar după toate aventurile prin care trecuseră erau mulţumiţi că pot începe o nouă viaţă.
Prinţul a mai rămas în New Braunfels doar o lună, după care a anunţat brusc că renunţă la atribuţii şi că se întoarce în Germania. Succesorul său a descoperit în mai 1845 că societatea cheltuise deja toate fondurile şi avea chiar datorii de aproape 1 milion de dolari. Din cei câteva mii de imigranţi pe care îşi propusese să îi aducă, doar câteva sute rămăseseră în Texas.
Şi ceea ce era mai rău, în martie 1845, Republica Texas fusese anexată de Statele Unite, iar ideea unei „noi Germanii” era imposibil de realizat în aceste condiţii. Nobilimea germană a abandonat planurile şi a încetat să mai finanţeze proiectul de relocare a populaţiei.
Cu toate acestea, vapoarele cu germani au continuat să sosească. Nobilii nu vroiau să returneze banii celor care deja semnaseră pentru plecare. Se estimează că aproape 8.000 de oameni au ajuns astfel în America între 1845 şi 1846, iar succesorul prinţului Carl trebuia să găsească o soluţie pentru ei. Societatea Adelsverein nu-l mai ajuta aproape deloc. Din cei 3 milioane de dolari care i-ar fi fost necesari pentru a instala atât de multe persoane, societatea i-a mai acordat doar 250.000. Germanii sosiţi pe „pământul făgăduinţei” au ajuns să doarmă sub cerul liber şi să înfrunte frigul iernii. Sute dintre ei au pierit astfel, alte câteva mii s-au îmbolnăvit de dizenterie şi holeră.
Reprezentatul Adelsverein, Meusebach, s-a străduit să-i menţină în viaţă şi a reuşit să transporte o parte din ei în New Braunfels, aşezarea stabilită de prinţul Castell. Alt grup a ajuns în Fredericksburg, o a doua locaţie pe care el o înfiinţase ulterior.
Acesta s-a îmbolnăvit şi timp de trei luni a zăcut la Nassau Farm, domeniul cumpărat de societatea Adelsverein pentru nobilii săi, departe de oamenii care aveau nevoie de el.
Între timp, a început războiul între Statele Unite şi Mexic, iar guvernul american a preluat toate trenurile care îi transportaseră până atunci pe imigranţi pentru a muta trupele.
Mii de germani au rămas izolaţi pe Indian Point. Dintre aceştia, 500 s-au întors în ţara natală iar alţi 500 de bărbaţi s-au înrolat în armata SUA pentru a participa la război, cu speranţa că astfel vor putea trăi mai bine. Mulţi imigranţi au ales să străbată pe jos distanţa de 300 de kilometri până la New Braunfels, pe care cei veniţi înaintea lor o parcuseseră cu trenul. 200 dintre ei au murit pe drum, extenuaţi şi înfometaţi, după cum precizează istoricul Moritz Tiling într-o carte apărută în 1913. Cei care au ajuns totuşi la destinaţie au adus cu ei boli şi au declanşat o epidemie îngrozitoare în taberele de la New Braunfels şi Fredericksburg, unde au murit aproape 1.000 de germani. Trupurile lor au căzut pradă vulturilor care dădeau târcoale aşezărilor.
După ce s-a însănătoşit, Meusebach a continuat demersurile de a-i ajuta pe oameni, dar societatea nobililor a refuzat să trimită fonduri. El a decis în vara lui 1846 să expună situaţia tragică a imigranţilor presei germane. După câteva relatări în ziarele din Germania, societatea a trimis în jur de 750.000 de dolari, bani pe care Meusebach i-a primit însă abia după câteva luni, timp în care alte sute de germani au murit. S-a reuşit totuşi mutarea tuturor celor care aştepau pe Indian Point spre New Braunfels şi Fredericksburg. Publicitatea negativă din presa germană i-a pus în gardă pe germanii care intenţionaseră să vină în America. Dintre cei care au mai sosit ulterior, majoritatea au optat să se stabilească în Galveston şi să-şi întemeize propriile comunităţi, de teama societăţii Adelsverein şi a poveştilor cutremurătoare pe care le-au auzit.
Într-un final, Meusebach a reuşit să facă ceea ce societatea Adelsverein nu reuşise: imigranţii au fost mutaţi în zona promisă iniţial, în urma unui acord cu triburile de indieni, prin care mii de hectare de teren au fost puse la dispoziţia lor.
Până în 1850, 33.000 de germani au venit în Texas, un stat în care domina sclavia şi care a fost măcinat de Războiul de Secesiune izbucnit în 1861. Ei au reuşit totuşi să întemeieze o mare comunitate, care reprezenta o cincime din populaţia albă. Au preferat să-şi păstreze limba şi obiceiurile şi chiar au suferit în timpul Războiului Civil, pentru că se opuneau sclaviei. Până în secolul 20, foarte puţine dintre şcolile lor predau limba engleză, tocmai din cauza acestui tratament la care fuseseră supuşi. Şi probabil ar fi continuat să vorbească exclusiv germana până astăzi, dacă în timpul celor două războaie mondiale, stigmatul de a fi german nu i-ar fi determinat să folosească din ce în ce mai mult engleza. Există însă şi astăzi circa 6.000 de persoane, descendenţi ai acestor imigranţi, care vorbesc un dialect texano-german, recunoscut de Universitatea din Austin printr-un proiect de conservare culturală, prin care se încearcă înregistrarea lui în arhive, înainte ca ultimii vorbitori să dispară pentru totdeauna.
Sursa: www.todayifoundout.com
Traducerea şi adaptarea: Bianca Ioniţă
