Aṣezând la aceeaṣi masă regimurile comuniste din lume, istoricul François Soulet scria: „În anii ṣaizeci, lumea comunistă ducea cu gândul la o navă greu încărcată, care tocmai înfruntase în acelaṣi timp o furtună ṣi o revoltă. Avariile suferite cu această ocazie sunt mai puṭin vizibile ṣi chiar greu de evaluat, dar viitorul va arăta cât sunt de importante. Pentru moment, cel mai evident lucru este dezorientarea navei”. Aceasta era, metaforic vorbind, situaṭia după dispariṭia lui Stalin. Comuniṣtii erau nevoiṭi să-ṣi remodeleze regimurile până atunci diabolice bazându-se, bineînṭeles, exclusiv pe marxism. Reformele economice ṣi scoaterea liberalismului de sub pecetea „diabolicului” au mers în paralel. Nicolae Ceauṣescu a ṭinut pasul, oscilând totuṣi între a susṭine două modele extreme: apăsarea “Marii revoluṭii culturale proletare” iniṭiată de Mao în 1965 în China ṣi libertatea Cehoslovaciei anului 1968 de a se reforma – libertate contestată violent de fratele mai mare, Uniunea Sovietică. Tineretul din ṣcoli ṣi universităṭi – „vârful de lance” cum îl numeau activiṣtii – trebuia mobilizat să joace un rol în noua etapă ṣi în destinul ṭării. Totuṣi era greu de ṭinut în frâu, pe o linie „justă”, entuziasmul său.
Acestea au fost, în esenṭă, împrejurările care au favorizat „tulburările ideologice” de la sfârṣitul anului 1969 reflectate în presa pentru tineret. Ion Bucheru, ziarist experimentat – fost redactor ṣef la Viaţa Studenţească (1956-1966), secretar general de redacţie la Scânteia (1966-1968), redactor-şef la Informaţia Bucureştiului (1968-1969) – a fost numit pentru un an de zile, în 1969, redactor-şef la Scânteia Tineretului. Aici avea de îndeplinit o misiune, în colaborare cu ministrul pentru Problemele Tineretului, Ion Iliescu.
„Chiar venirea mea [la Scânteia Tineretului] a fost un moment interesant sub raportul climatului politic. Vedeţi, eu mi-am propus ca, vorbindu-vă dumneavoastră despre experienţa trăită, să spun şi lucrurile care… nu contribuie direct la ceea ce se cheamă „imaginea„ mea, adică la imaginea personală. Înţeleg că lucrurile vă interesează sub raport documentar strict şi poate că ce vă spun acum nu mă avatajează, dar cred că e bine să se ştie. Venirea mea la Scânteia Tineretului s-a dorit un moment de readucere a Scânteii Tineretului pe linia… partinităţii.
Ce se întâmplase? Am fost numit acolo, am fost instalat în redacţie cu două zile, cred, înainte de Anul Nou, cam pe la 10.30 seara. […] Anul 1968 însemnase anul unor… „mişcări studenţeşti„ e prea mult spus, că nu au fost „mişcări„, anul unui marş studenţesc de Crăciun, de ajun de Crăciun, al unor studenţi de la Drept, de la Filosofie şi încă de pe la nişte facultăţi din zona Cotroceniului, Medicină, Grozăveşti, din zona aia, care au început să cânte Steaua sus răsare şi-au luat-o pe bulevard şi au mers până la Universitate făcând furori prin oraş. Pe vremea aia, ştiţi prea bine, colindele religioase erau strict interzise, Crăciun nu exista! A fost mare alertă, a doua zi scandal, Centrul Universitar de Partid, Centrul Universitar U.T.M.… U.A.S.R., scandaluri, analize, răsanalize, în sfârşit, ceva de groază!
Imediat, bineînţeles, şedinţă, Comitet Politic Executiv sau C.C. […], „Ce se întâmplă la Tineret, ce e acolo?!„ Ministrul pentru Problemele Tineretului în vremea aia era Ion Iliescu. Şi bineînţeles încriminat, pe banca acuzării, cum se spune. A fost o şedinţă – eu bineînţeles că nu am participat la ea, dar mi s-a spus – fost o şedinţă foarte furtunoasă în care Ceauşescu din nou a fost de o duritate extremă şi cineva a avut următoarea idee: la un moment dat, s-a luat o pauză şi a cerut colecţia Scânteia Tineretului şi a început să răsfoiască ultimele luni, ultimele săptămâni… şi acest cineva a luat cuvântul şi a spus: „Domnule, ce ne mai mirăm noi că tineretul studenţesc iese cu Steaua şi cântă Steaua sus răsare şi cu sărbători religioase şi incită lumea la practici de cult şi nu ştiu ce, când organul tineretului, organul U.T.C., de cinci-şase luni de zile n-a mai publicat un articol de fond! Ia luaţi şi vedeţi, scrie undeva cuvântul partid în ziarul ăsta pentru care noi plătim bani să facă educaţia comunistă…?„ şi aşa mai departe. Ei bine, ultimele trei-patru ore din acea şedinţă-maraton a conducerii partidului n-a mai fost consacrată mişcării de tineret şi educaţiei tinerilor în U.T.C. şi în U.A.S.R., ci presei de tineret: Scânteia Tineretului, Amfiteatru, Viaţa Studenţească – eu plecasem de-acolo.
Redactor-şef atunci la Scânteia Tineretului era Nicolae Dragoş care era tânăr scriitor, poate nu de valoarea altora, dar în orice caz era un poet, poet veritabil, care se bucura de încredere la editor, la U.T.M.… care reuşise să adune în jurul redacţiei câţiva scriitori tineri, publicându-i, se contura şi ideea unui supliment literar, în sfârşit, şi solidaritatea asta de generaţie a făcut ca mulţi dintre poeţii tineri şi prozatorii tineri şi dramturgii tineri să se simtă aproape de această publicaţie şi să îi dea şi cu condeiele lor şi cu un grafician foarte bun, unul Şustea, să-i dea o configuraţie aşa, mai plăcută, mai tinerească, mai nu ştiu ce! Ei bine, a ieşit un scandal îngrozitor! În noaptea aia Dragoş a fost demis de la conducerea Scânteii Tineretului, Băieşu de la conducerea Amfiteatrului şi nu ştiu mai cine era la Viaţa Studenţească, toată echipa de conducere de la cele trei publicaţii studenţeşti a fost demisă rapid atunci şi s-au găsit soluţii, adică s-au căutat soluţii; nu s-au găsit atunci…
A doua zi eu am fost chemat, s-au gândit la mine că am foarte multă experienţă, lucrasem foarte mult la Viaţa Studenţească, cunoşteam foarte bine revista, înfiinţasem ziare în toate judeţele ţării. […] Ştiam exact ce înseamnă, cum se face un ziar, ce se cere. Şi eu mi-am dat seama de toată atmosfera, de toată… de toată imposiblitatea mandatului, adică mi se cerea practic un lucru imposibil! Să fac un ziar absolut partinic din ziarul tineretului, dar să i se crească tirajul, să-i sporească tirajul, să crească impactul lui la cititori, ceea ce, vă închipuiţi, era complicat! Dar n-am avut de ales, mi s-a spus: „S-a hotărât!…„
S-a convocat şedinţa de redacţie la ora 10.30 seara; am fost instalat de Ion Iliescu, lângă mine era Dragoş care pleca, eu veneam… Toată redacţia era lividă, toţi, de frică, pentru că toţi ştiau ce s-a întâmplat şi ce… în sfârşit, erau convinşi că analiza de personal va merge mai jos şi vor urma şefi de secţie etc. Valul… ştiţi cum vine! Aşa! Ei… Nu discut acum ce s-a întâmplat cu ziarul, nu vreau să… să nu pară pledoarie pro domo, ziarul nu s-a închis. Am plătit ce era de plătit, dar ziarul a crescut în tiraj.
Important este altceva: că la trei săptămâni după momentul ăsta mă pomenesc chemat la cabinetul lui Ion Iliescu, la Tineret. Zice: „Avem să ne întâlnim diseară cu un grup de tineri scriitori.„ Zic: „Dar ce scriitori?„ Zice: „Biroul organizaţiei U.T.M. de la Uniunea Scriitorilor„. „Dar concret?!… să mă pregătesc, să ştiu, să mă gândesc!„ Zice: „Uite, dragă, tot Biroul organizaţiei U.T.M. s-a întrunit în şedinţă, au semnat un memoriu, prin care protestează pentru demiterea colegului lor de Uniunea Scriitorilor, Nicolae Dragoş, care e un poet şi nu sunt de acord cu numirea ta la Scânteia Tineretului. Nu că eşti tu Ion Bucheru, oricine ar fi, nu…„ […]
Şi într-adevăr, pe la ora 9.30 – că toate lucrurile astea se întâmplau la ore târzii, la ore „mici„ – merg în birou, unde era Biroul Uniunii Scriitorilor format din Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Sânziana Pop, Petru Popescu, Aurel Dragoş Munteanu, Iulian Neacşu şi cam ăştia… şase parcă. Am avut o discuţie care a durat până spre 6.30 dimineaţa. Toţi şi-au spus cuvântul… […] Toţi oamenii ăştia şi-au apărat foarte demn şi cu foarte inteligente argumente opinia. Au spus: „Da, reprezentăm Uniunea Tineretului, adică organizaţia U.T.M. a tinerilor scriitori şi avem curajul să argumentăm opinia noastră: este o decizie greşită!„ Iliescu, iar aşa, avea avea acolo un mandat imposibil; el fusese trimis de conducerea partidului să-i potolească, să le explice că editorul unui organ de presă are dreptul să demită, să schimbe conducerea acelui organ de presă, pentru că în fond, peste tot în lume, editorul este cel care hotărăşte linia şi politică şi publicistică şi de toate felurile a unui organ pe care-l subvenţionează. […] După ce şi-a expus fiecare punctul de vedere, am urmat eu… Şi a trebuit rupt atunci [acest ṣir de argumente] şi mi-am asumat răspunderea şi am spus: „Stop! Din acest moment… Iliescu nu mai are ce să caute, [discut] eu cu ei!„ Şi am preluat frânele şi aşa cum au vorbit ei, am vorbit şi eu şi le-am fixat următorul pariu: în trei luni de zile toţi vor scrie în Scânteia Tineretului! A doua zi a fost a doua „străpungere„. A venit la mine Petru Popescu care mi-a spus: „Dom’le, pe mine m-ai convins! Eu îţi stau la dispoziţie!„. Peste o săptămână a început să scrie Sânziana Pop, Ungheanu… străpungerea era deja făcută, pentru că Ungheanu este elevul meu în gazetărie. […]
Şi totuşi, cum aţi reuşit să împăcaţi şi capra şi varza, adică „să vă faceţi temele„, cum s-ar zice, şi să creşteţi totuşi şi [interesulcititorilor]?
Am înţeles că un articol de fond, de exemplu, făcut bine şi publicat la patru zile o dată îţi permite să faci foarte multe în restul ziarului, luând ochii celor care judecă ziarul la analize semestriale sau trimestriale! […] Înveţi într-un anumit sistem coercitiv sau prohibitiv, înveţi nişte subterfugii prin care să… Nu vreau să spun că încercam să transmit idei nu ştiu cât de complicate sau subversive, Doamne fereşte! Nu vreau să par ceea ce nu sunt, nu vreau să-mi asum merite pe care nu le-am avut! Eram un profesionist care vrea să facă un ziar corect, măcar din punctul de vedere al tonului de adresabilitate către vârsta care trebuia să-l citească.
Lăsând loc a se citi printre rânduri?
Lăsând loc… În primul rând, lăsând loc unor lucruri care trebuie neapărat să fie într-un ziar de tineret: probleme de inimă, probleme de suflet, probleme de dragoste, probleme de sentimente, probleme de relaţii de generaţie, raporturi părinţi-copii, raporturi băieţi-fete… promovarea unei anumite literaturi, a unor anumiţi autori, a unui anumit spirit în creaţia literară… […] Ştiam, de exemplu, că a încerca să fac din toată treaba asta platformă de protest politic nu se poate în nici un caz, pentru că sistemul era mult prea bine închegat şi… vă spun foarte sincer, cu toată modestia şi cu toată sinceritatea, nu mă ducea capul la aşa ceva! Nu numai ştiind că nu se poate, dar nefiind eu acela care să-mi propun o asemenea treabă. Nu vreau să-mi asum niciodată merite pe care nu le-am avut, nu le am şi nu le-am avut! Dar să faci un ziar pentru vârsta omului de până la 26, 25 de ani, asta ştiam să fac şi vroiam să fac! Aţi fost lăsat în pace să faceţi aşa cum aţi crezut de cuviinṭă?
Da, da! Am avut abilitatea să dau repede ceea ce trebuia dat. Ştiam foarte bine care este percepţia unui articol de fond, atunci în ’69, la elev sau la student: niciuna. Genul fusese de mult compromis, pentru că nici Scânteia măcar nu-l mai practica! Popescu nu mai făcea articole de fond în Scânteia, Popescu găsise alte modalităţi şi în general Scânteia atunci ştia să se adreseze altfel. Paginile alea sau, mă rog, subsolurile de la interior, Viaţa de partid, Din viaţa organizaţiilor, alea erau lucruri care, mă rog, se duceau la cine trebuiau să se ducă, ajutau la învăţământul politic – era tributul dat! -, dar Scânteia în esenţă era alt ziar decât cel care fusese în ’50 şi nu ştiu cât. Asta am încercat şi eu cu Scânteia Tineretului şi în mare măsură am reuşit.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1997]
video: Youtube
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=UML6rMQ1npg[/youtube]
