Vineri, 11 decembrie, se împlinesc 97 de ani de la naşterea romancierului şi istoricului rus, Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel pentru literatură cel care a înfruntat regimul sovietic şi a criticat, vehement şi literar, mecanismele sale opresive.
Alexandr Soljeniţîn s-a născut la 11 decembrie 1918, la Kislovodsk, în Caucazul de Nord, chiar în perioada războiului civil.
Tatăl îi murise într-un accident de vânătoare cu şase luni înainte de venirea sa pe lume, la 15 iunie 1918.
În perioada 1938 – 1941 parcurge cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii din Rostov de pe Don, în acelaşi timp absolvind şi cursurile prin corespondenţă ale Institutului de Filosofie, Literatură şi Istorie din Moscova.
La 7 aprile 1940, pe când era încă student, Soljenițîn se căsătorește cu matematiciana Natalia Alekseevna Reshetovskaya.
În cel de-al Doilea Război Mondial, Soljenițîn a activat ca și comandant al unei baterii de artilerie în Armata Roșie și a fost implicat în acțiuni majore pe front, reuşite eroice pentru care ca mai apoi să fie decorat de două ori, ajungând la gradul de căpitan. Scrieri pe care le-a publicat ulterior, inclusiv un roman incomplet, „Iubește revoluția !”, relatează experiențele sale de pe front și creionează îndoielile pe care le-a căpătat în această perioadă asupra fundamentelor morale ale regimului sovietic.
La 9 februarie 1945, serviciul de securitate KGB îi interceptează o scrisoare adresată unui prieten în care critica virulent politica lui Stalin. În scrisoarea pe care o adresa, Soljeniţîn critica politica lui Stalin de decapitare a Armatei Roşii în timpul Marii Terori, încheierea alianţei cu Hitler din august 1939 precum şi faţă de coducerea iresponsabilă a operaţiunilor militare, fără să aibă în vedere suferinţele şi uriaşul preţ în sânge plătit de Armata Roşie.
Soljeniţîn este arestat, şi mai apoi anchetat la Lubianka și Butîrki. Este condamnat la opt ani de lagăr de muncă, însă pentru moment este deţinut lângă Moscova într-o închisoare specială în care intelectualii arestați erau puși să facă cercetare în folos sovietic.
Din anul 1950, este trimis în lagăre de reeducare din Karaganda, în acceaşi prioadă el primind vestea că este bolnav de cancer la stomac.
În 1952 divorţează de Natalia, din cauză că soțiile prizonierilor din Gulag riscau pierderea locului de muncă sau a permiselor de rezidență.
În februarie 1953 este trimis în închisoarea de la Djambul, în Kazahstan, însă curând avea să fie eliberat, în primăvara anului 1953, la moartea lui Stalin.
În perioada 1953 – 1956, trăieşte în exil, în diferite zone ale Siberiei, unde predă matematica. În acelaşi timp este tratat printr-o cură de radioterapie într-un spital din Taşkent, învingând cancerul.
În anul 1956 este reabilitat, se mută la Riazan, unde activează ca profesor de matematică şi îşi reaia vechea pasiune a scrisului.
În anul 1957 se recăsătoreşte cu Natalia Alekseevna Reshetovskaya, însă cei doi aveau să divorţeze din nou în 1972.
În noiembrie 1962, publică, cu aprobarea specială a lui Nikita Hruşciov, în revista “Novii Mir” condusă de Aleksandr Tvardovski, nuvela de debut „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, care îi aduce o notorietate importantă, apoi este primit în Uniunea Scriitorilor Sovitici şi chiar este nominalizat la Premiul Lenin.
După ce o parte din scrierile sale ajung în Occident, începe să redevină incomod pentru autorităţile sovietice, urmare a modului dur şi realist în care scrie, iar în anul 1965 i se confiscă toate manuscrisele, un an mai târziu fiindu-i interzis chiar să mai publice.
În anul 1967, Soljeniţîn trimite către Congresul al IV-lea al Scriitorilor din U.R.S.S. o scrisoare deschisă prin care denunţa dictatura ideologică responsabilă pentru confiscarea manuscriselor sale şi cerea dreptul la libertatea cuvântului. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) şi-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus.
În anul 1968 îi sunt traduse şi publicate în Occident volumele „Primul cerc” și „Pavilionul Canceroșilor”, unde ajunge și microfilmul cu „Arhipelagul Gulag” (scris începând cu anul 1958), un volum bazat pe experienţa sa în lagărele de muncă dar şi pe scrisorile primite de la alţi deţinuţi care au împărtăşit soarta sa.
În anul 1970 primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, pentru volumul „Pavilionul canceroșilor”, însă nu se duce să îl ridice personal premiul, de frica imposibilităţii de a reveni în ţară.
În 1971 KGB-ul încearcă să îl reducă la tăcere, fără rezultat, însă, iar din 1972 scrierile sale răzbat din ce în ce mai masiv dincolo de graniţele ţării, în timp ce regimul sovietic îi cenzurează opera din ce în ce mai puternic.
În anul 1973, Soljeniţîn s-a căsătorit cu Natalia Dmitrievna Svetlova, o altă matematiciană, care avea un fiu dintr-un mariaj anterior. El și Svetlova (născută în 1939) au avut 3 băieți: Yermolai (n. 1970), Ignat (n. 1972) și Stepan (n. 1973).
În anul 1973 publică în Franţa „Arhipelagul Gulag”, care tratează subiectul sistemului de lagăre de concentrare și muncă silnică sovietic, o narațiune complexă bazată, aşa cum spuneam, pe mărturiile martorilor oculari și pe surse primare de documentare, precum și pe propriile experiențe ale autorului ca prizonier într-un lagăr de muncă din Gulag. Cele trei volume ale lucrării, o istorisire despre viață și moarte în lagărele sovietice, consternează intelectualitatea occidentală, și „demolează” pur şi simplu imaginea orbitoare a paradisului bolșevic, construit cu trudă de agenții de influență ai Moscovei.
Desigur apariţia lucrării a fost grăbită de sinuciderea dactilografei textului, Elizabeta Voronianskaia, care a fost anchetată şi în urma presiunilor a divulgat KGB-ului ascunzătoarea unui exemplar al volumului.
În februarie 1974 este arestat din nou, fiind acuzat de trădare, i se retrage cetăţenia şi este deportat în Germania, iar în decembrie, acelaşi an, intră în posesia Premiului Nobel cu care a fost onorat în urmă cu patru ani.
A locuit timp de doi ani la Zürich, apoi se mută în Statele Unite, în Vermont, unde îşi continuă proiectele „Arhipelagul Gulag” şi „Roata roşie”. Continuă atitudinea critică la adresa sistemului opresiv, dar în egală măsură, conferințele și intervențiile sale publice irită uneori Occidentul prin accentele uneori deosebit de critice.
În anul 1994, Soljeniţîn reprimeşte cetăţenia rusă şi revine în ţară, după douăzeci de ani de exil.
Pentru a relua contactul cu realitatea şi a ajunge astfel la esenţa neamului său, Soljeniţîn face o călătorie de 55 de zile, în care străbate ţara de la un capăt la altul, adunând crâmpeie din sufletul rus pe care îl credea distrus.
Soljeniţîn trece la cele veşnice la 3 august 2008, la Moscova, iar la serviciul funerar care s-a ținut la mănăstirea Donskoy din Moscova, la 6 august 2008, lideri politici ai Rusiei și ai lumii i-au adus un ultim omagiu, în semn de respect perntru dispariţia unei mari personalităţi a lumii.
Întreaga existenţă şi creaţie a lui Soljeniţîn a fost construită ca a unui martor al acuzării, pentru demascarea despotismului totalitar sovietic. Tocmai fiindcă toate încercările de reprimare a sa au eşuat, fiindcă nu a cedat, fiindcă a crezut în importanţa spiritului, şi fiindcă datorită lui omenirea a aflat ce a însemnat supravieţuirea în lagărele staliniste, Soljeniţîn este învingătorul un întreg sistem care s-a visat infailibil, etern.
Răzvan Moceanu – RADOR
