În perioada interbelică Iosip Broz Tito era unul dintre cei mai fideli ṣi mai supuṣi susṭinători ai lui Stalin, „cel mai bun elev” al său. Dar în timpul războiului, pentru a-ṣi menaja aliaṭii, Stalin nu i-a permis să înlăture monarhia ṣi să-ṣi formeze un guvern provizoriu, i-a cerut să mai aṣtepte. Tito a mai aṣteptat, iar după război a plănuit chiar constituirea unei federaṭii balcanice, presând Albania ṣi înṭelegându-se cu Bulgaria. Aceasta bineînṭeles că l-a iritat teribil pe Stalin, ale cărui reproṣuri s-au înteṭit. În corespondenṭa secretă din primăvara anului 1948 Moscova acuza Belgradul că este prea conciliant cu chiaburii, că e ostil personalului sovietic trimis acolo, că nu are destul spirit revoluṭionar… Astfel s-a produs, în două trepte, ruptura dintre fostul „elev” ṣi „dascălul” lui: în martie 1948 Stalin a anunṭat retragerea consilierilor militari ṣi economici sovietici, ceea ce l-a neliniṣtit pe Tito – nu se aṣteptase ca diferendul să ia o aṣa de mare amploare. Apoi, la 28 iunie, prin intermediul Kominformului, a condamnat politica liderului iugoslav, sperând că prin înlăturarea lui va putea să impună „o nouă linie politică” Republicii Populare Federative Iugoslavia. Dar planul a eṣuat: Congresul Partidului Comunist Iugoslav reunit la 21 iulie ṣi-a susṭinut eroul naṭional, pe mareṣalul Tito. Campania anti-titoistă care a urmat – uneori furibundă, alteori ridicolă – era de fapt un pretext pentru URSS de a-ṣi consolida influenṭa asupra „partidelor frăṭeṣti” ṣi pentru a se impune ṣi mai mult ṭărilor blocului socialist. „Călăul Tito” ṣi „Tito cu barda” erau temele favorite ale propagandei. Vocea României se auzea ṣi ea bineînṭeles în corul dirijat de Stalin, deṣi cu puṭină vreme înainte de a deveni „duṣman” – la 17 decembrie 1947 -, mareṣalul Tito fusese primit la Bucureṣti. Câteva mărturii aflate în Arhiva de istorie orală oferă detalii din Ministerul de Externe ṣi de pe „linia de partid” privind această vizită ṣi ceea ce i-a urmat.
Nicolae Fotino, jurist de drept internaṭional, diplomat
„O foarte mare conlucrare între Ana Pauker ṣi activul Ministerului de Externe, la ṣtiinṭa mea cel puṭin, nu era. Fiindcă ea nu credea că face politică externă în România. Ea era o persoană care era foarte atentă la politica externă a Uniunii Sovietice, la politica externă a blocului socialist, a lagărului socialist, cum vreṭi să-i spuneṭi ṣi de aicea atentă ca Ministerul de Externe să nu facă cumva greṣeli. […] Este un om care crede că trebuie pusă în practică politica externă a Uniunii Sovietice, asta trebuie făcut ṣi făcut la modul cel mai atent. […]
De pildă, în perioada mea când sunt la Protocol [la Ministerul de Externe] am la un moment dat un fel de ṣoc: soseṣte Tito la Bucureṣti. Şi Tito vine la Ministerul de Externe să o vadă pe Ana. Eu, fiind la Protocol, trebuie să-l întâmpin pe Tito, trebuie luat liftul ṣi mers până la biroul ei. Şi se întâmplă cu mine niṣte lucruri pe care niciodată nu mi le-aṣ fi putut închipui! Nu că nu reuṣesc să dau mâna cu Tito când vine, fiindcă sunt oamenii lui care mă dau la o parte, dar oamenii lui nu mă lasă nici să intru în lift cu el! Merge numai… iar după aceea, la masă, o să constat că Tito are bucătarul lui care îi găteṣte ṣi el nu mănâncă ce mănâncă ceilalṭi. Ceea ce dovedea, ca să zic aṣa, o oarecare lipsă de încredere a lui Tito în… să nu zicem în Ana, dar aici. Era convins că trebuie să fie foarte prudent. Era departe de a arăta o amiciṭie pe care ai fi putut să o bănuieṣti; dimpotrivă, o chestie de oarecum răceală ṣi… nu erau oameni foarte apropiaṭi. Şi asta Tito, Ana Pauker, deci doi oameni cu state vechi în partid ṣi chiar la Moscova.”
[Interviu de Emilian Blânda, 1995]
Eduard Mezincescu, diplomat ṣi ministru în regimul comunist
„Atunci se spunea că politia externă a României nu se făcea la Bucureşti, se făcea la Moscova. Este adevărat sau este o exagerare?
Ecou de gândire primitivă. Orice s-ar putea spune despre noi, dar nu eram nici inculţi, nici nu eram lipsiţi de inteligenţă, nici de personalitate. Pe atuncea aveam chiar foarte multă personalitate, aveam chiar personalitate în surplus. […] Dacă analizezi desfăşurarea evenimentelor de atuncea se vede că înainte de a interveni, sovieticii şi-au format eşalonul doi cu care aveau să facă politică mai departe. […]
Şi dacă vreţi, vă povestesc un episod absolut inedit. […] Noi am fost în Polonia în ianuarie 1948, am avut o vizită de stat şi acolo n-am încheiat decât o convenţie culturală, de schimburi culturale. Eu, care eram factorul politic, am fost puţin mirat ṣi mi s-a spus: „Nu-i încă cazul ca să facem un tratat de alianţă cu Polonia„, aşa cum făcusem cu Iugoslavia cu o lună în urmă. Dar peste vreo două luni a venit rândul unei înalte delegaţii a cehilor. Noi cu cehii am pregătit încheierea unui tratat de prietenie. […] Tratatul de prietenie s-a semnat în cadru solemn corespunzător. A trecut episodul şi viaţa merge mai departe. Nu prea departe, pentru că întruna din zile sunt chemat la secretariat şi-mi spune Gheorghiu cu toată lumea acolo: „Ce te-ai apucat tu să faci cu tratatul ăsta cu Cehoslovacia?„ […] Ce scria la articolul cutare: „Părţile se vor consulta între ele, ori de câte ori se va crea o situaţie internaţională care impune o necesitate.„ – eu nu garantez că reproduc întocmai, dar ăsta era sensul articolului respectiv. „Cum ai putut tu să bagi în tratatul cu Cehoslovacia textul ăsta?„ „Păi, tovarăşe, ăsta este un text standard. Am clauza asta şi în tratatul cu Iugoslavia, am clauza asta şi în tratatul cu Uniunea Sovietică.„ „Tratatul cu Iugoslavia nu mai intră în considerare!„ „De ce?„ „Lasă că o să-ţi spunem mai târziu…„ […]
Pe mine m-au judecat atuncea, fireşte, ca pe hoţii de cai, aşa cum meritam, pentru că eu băgam un ic în blocul ăsta unitar al statelor. Şi luasem ca model tratatul cu Iugoslavia şi tratatul cu Uniunea Sovietică, fără să ţin seama că Iugoslavia nu e acelaşi lucru cu Uniunea Sovietică. Când am fost admonestat pe chestia asta, eu am spus : „Dar de ce?„, pentru că noi habar n-aveam în epoca aceea – asta trebuie să fi fost în februarie – martie 1948 – de schimbul de scrisori, de înjurături dintre Moscova şi Belgrad. Numai mai târziu…
Acuma, ca încheiere la acest episod, a trebuit un istoric englez [Dennis Deletant] să mă viziteze acuma câtva timp şi care să-mi spuie că sub semnătura mea a apărut primul material în care Iugoslavia este denunţată, aşa şi pe dincolo, „clica lui Tito„ şi tot tacâmul. Eu: „Doamne fereşte!„ ṣi atuncea el mi-a adus un xerox după un articol pe care eu l-am publicat în Lupta de clasă, înainte ca Gheorghiu Dej să-şi fi ţinut cuvântarea lui de la Şcoala Centrală, unde ne-a pus la curent cu chestia aia, [cu ruptura de Tito], a făcut el o adunare cu activul [de partid] şi ne-a pus la curent. Probabil ca să mă compromită mai tare faţă de Iugoslavia, mi s-a oferit această „onoare„ de a da cu călcâiul, cu copita, în prietenii noştri iugoslavi, înaintea lui Gheorghiu Dej.
Articolul acesta chiar a fost scris de dumneavoastră ?
Scris şi semnat de mine. Eu am facilitate la scris şi în perioada ilegalităţii am scris zeci de broşuri…
Eu v-am întrebat dacă nu cumva fusese făcut de altcineva şi v-au pus semnătura dumneavoastră.
Nu, nu! Când l-am luat şi mi l-a adus Deletant, m-am recunoscut în text! […] Noi eram hotărâţi să-i distrugem, fireşte, şi una din armele care au fost foarte inteligent folosite în acest scop am fost chiar eu! M-a chemat Drăghici care moştenise Secţia Administrativ Politică de la C.C., după ce trecuse Pantiuşa la Interne. Secţia aceasta era o secţie foarte anodină, ea se ocupa cu problemele logistice – case, maşini, îmbrăcăminte, poplin pentru cămăşi – am şi aicea amintiri câte vreţi… Dar îndărătul acestei faţade logistice era o secţie de contraspionaj care opera asupra conducerii şi activului de conducere al P.C.R..
M-a chemat Drăghici şi mi-a spus: „Uite, s-a hotărât ca dumneata să mergi, să faci şi să dregi.„ Şi am mers unde mi s-a spus, am făcut şi am dres exact cum mi s-a indicat. Uite despre ce a fost vorba: am mers la Orşova, pe unde trece Dunărea. La limita apelor teritoriale era ancorat un şlep sau poate o secvenţă de şlepuri. Pe şlepuri erau montate difuzoare cu pâlnia către malul iugoslav. Pe malul dimpotrivă eram plasat eu, în faţa unui microfon la care citeam o cuvântare vitriolantă împotriva lui Tito. A rezistat şi la această agresiune… Lucrurile astea nu se inventau la Moscova! Moscova putea să vie cu un raport asupra „clicii trădătoare Tito„ şi celelalte, pe care să îl prezinte în traducere lui Gheorghiu Dej ca să-l rostească, să-l citească la o şedinţă a Biroului Informativ al partidelor frăţeşti şi aşa mai departe. Însă detaliile acestea de culise, de recuzită erau fabricate, erau produsul inteligenţei autohtone!”
[Interviu de Nicolae Fotino ṣi Silvia Iliescu, 1994]
Alexandru Şiperco, activist PCR
„Ocupaţia sovietică şi control total au început din ’47, spre ’48. Atunci şi Gheorghiu a fost în mare pericol, adică se căutau materiale compromiţătoare împotriva lui Gheorghiu, în ’48. Şi mi-au povestit oameni care au fost anchetaţi pe tema lui Gheorghiu.
Atunci a fost conflictul Moscova-Tito, a luat amploare…
În ’47 a început. În martie a apărut articolul, în Pravda… în iunie, e apărut. E apărut în Pravda şi Pentru pace trainică şi democraţie populară, dar se ştia dinainte.
A urmat şedinţa Cominformului care unde a avut loc?
Prima şedinţă a Cominformului a avut loc în Polonia, pe urmă a doua a fost în România.
În iunie ’48, aici a fost, la şedinţa asta a fost ruptura…
N-am avut când să vă spun că Tito şi oamenii lui au fost extrem de duri! Până nu s-a rupt de Stalin, să ştiţi că regimul titoist era, era de o duritate nemaipomenită! […] În prima şedinţă, la Slanska, au fost de o duritate extraordinară atacându-i pe italieni şi francezi în primul rând, pentru faptul că ei nu au ştiut să folosească momentul când să pună mâna pe putere! Da… […] Gheorghiu [Dej] – aici a fost prima şi ultima greşeală -, atunci când erau discuţii despre Tito, el a spus: „Măi, dar totuşi noi discutăm fără să-l auzim pe el, hai să-l ascultăm şi pe el…„ Asta le-a trebuit sovieticilor să audă! Şi pe urmă a început campania împotriva lui Dej, adică de verificare. Ştiţi, campania de verificare a fost împinsă într-adevăr de Ana [Pauker], asta este adevărat! Eu nu am vrut să cred la început, dar mi-au confirmat oamenii care au lucrat cu Ana. În acea perioadă se căuta unde e duşmanul, mai sus, mai sus, mai sus…
Dar ştiţi, un istoriograf, se pare iugoslav, apropiat al lui Tito, spune că cel care l-a anunţat pe Tito să nu participe tocmai la această şedinţă a fost Dej, în ciuda atitudinii foarte dure a iugoslavilor. Vi se pare verosimil?
Foarte verosimil, fiindcă există o informaţie pe care o am şi care poate să fie verificată: sovieticii urmăreau asasinarea lui Tito la venirea lui aici! Aşa… ṣi ar fi foarte verosimil ca el, [Dej] să fi făcut asta.
De altfel, tocmai că nu exista încredere în Dej, el a fost pus să citească discursul acela din 1949, decembrie 1949: „Partidul Comunist din Iugoslavia, pe mâna unei bande de asasini şi spioni…„ – asta i-a fost transmis de către Mitin care era şeful unei reviste, Pentru pace trainică şi democraţie populară, care de fapt era un organ al Cominformului şi a fost transmisă… făcut de Susov, acest discurs, şi i s-a dat [lui Dej] să citească, fără să aibă drept să scoată un cuvânt sau o virgulă de acolo! […] Ceea ce n-a împiedicat ca în 1954, înainte de venirea lui Hruşciov la Belgrad, Tito să se întâlnească cu Dej, să se îmbrăţişeze, să se îmbrăṭiṣeze! şi Tito să-i spună: „Ştiu că nu tu ai… [nu] eşti autorul acestui discurs.„”
[Interviu de M. Conovici, E. Blânda ṣi V. Călin, 1994]
