Scriitoarea Ana Blandiana
În viaṭa scriitoarei Ana Blandiana perioadele în care a fost premiată pentru creaṭiile sale au fost succedate de cele de interdicṭie, pe măsură ce regimul se înăsprea. În 1969 lua Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România; un an mai târziu Premiul pentru poezie al Academiei Române; în 1982 Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București ṣi tot atunci Premiul Internațional „Gottfried von Herder”, toate acestea însemnând bineînṭeles recunoaṣterea excelenṭei sale în literatură. Totuṣi, în a doua jumătate a anilor ’80, în două rânduri, poeziile sale au fost interzise din cauza mesajelor lor anticeauṣiste.
În 1984 apăreau în revista Amfiteatru patru poezii „subversive”. Una se termina cu versurile: „Eu cred că suntem un popor vegetal – / Cine a văzut vreodată / Un copac revoltându-se?” ṣi a fost considerată de cenzura ceauṣistă îndemn la răscoală. O altă poezie – preluată ṣi comentată de un mare ziar englez The Independent – reda imaginea societăṭii româneṣti tensionată de criza economică ṣi iritată de cultul personalităṭii familiei Ceauṣescu. Pe tot parcursul anului 1985 Ana Blandiana nu a mai putut publica nimic.
Trei ani mai târziu, îi apărea volumul de versuri pentru copii „Întâmplări de pe strada mea” care avea să-l facă celebru pe motanul Arpagic – parodia imaginii lui Nicolae Ceauṣescu. O carte de copii devenea un pamflet politic pe care adulṭii îl citeau cu nesaṭ. O nouă interdicṭie de publicare ṣi, mai mult, supraveghere la domiciliu, nedisimulată. În această situaṭie se afla familia Ana Blandiana ṣi Romulus Rusan când la Timiṣoara a izbucnit revolta…
„Se întâmplă ceva esenṭial la Timiṣoara!”
„În decembrie 1989 vă aṣteptaṭi să se schimbe ceva?… simṭeaṭi?… aṣteptaṭi…?
N-aṣ zice… Adică era clar că totul capătă o acceleraṭie, dar n-aveam sentimentul că în timpul vieṭii noastre.
Era un fel de resemnare?
Da, cred… Niciodată nu m-am gândit că o să trăiesc mai mult decât Ceauṣescu! […]
Ce s-a întâmplat la Timiṣoara a reprezentat o surpriză?
Din punctul nostru de vedere s-a întâmplat aṣa: auzisem că este un concert de Crăciun, mă rog, înainte de Crăciun, un concert de colinzi la Sfântul Iosif. […] Şi ne dusesem la acest concert ṣi acolo îmi întâlnisem un coleg de facultate, Ion Papuc, filosof, scriitor, o persoană absolut extraordinară de pe când eram colegi ṣi care mi-a spus: „Aṭi auzit? Se întâmplă ceva la Timiṣoara!„ „Ce?„, am spus noi.. El a spus: „În orice caz, ceva esenṭial, n-am cum să vă explic, duceṭi-vă ṣi ascultaṭi ṣi voi…„ Şi ne-am întors acasă, pe [strada] Nuferilor, veneam pe Nuferilor ṣi traversam prin faṭa Sălii Radio ṣi ajungeam la casa noastră, pe Transilvaniei. Şi spre surprinderea noastră, deci în cele două ore care au trecut de când am plecat de acasă până acum, peisajul era complet schimbat! Sala Radio era înconjurată, păzită de câteva zeci, mă rog acum pot să spun, trupe USLA – atunci habar n-aveam ce e asta! -, erau ca niṣte marṭieni, cu niṣte scuturi transparente din cap până în picioare, cu un fel de puṣcă mitralieră în spate, la brâu cu grenade, nu ṣtiu, mă rog, arătau ca niṣte extratereṣtri înspăimântători, din filme! Şi am trecut pe lângă ei, că pe acolo ne era drumul, absolut înspăimântaṭi ṣi ne-am dus acasă, am dat drumul la [Radio] Europa Liberă ṣi atunci… deci asta se întâmpla în 17 [decembrie] seara.”
Trăisem cu sentimentul că numai Ceauṣescu ṣi ai lui sunt răi ṣi că toată lumea e contra lor
Pe 21 [decembrie] stăteam cu radioul deschis […], se anunṭase sinuciderea lui Milea ṣi după aceea se dădeau imagini din piaṭă ṣi Ceauṣescu ṭinea discursul celebru ṣi după aceea s-a întrerupt [imaginea la] televiziune ṣi atuncea noi am luat-o la fugă spre Piaṭa Palatului care era aproape. Şi numai noi fugeam în direcṭia aia, strada era plină de oameni, nu chiar plină adică, mă rog, cu mulṭi oameni, dar vreau să zic că puteam fugi printre ei, care fugeau în sens contrar! Mi-a rămas în minte o femeie care ṣi-a pierdut un pantof, deṣi era iarnă, e adevărat că nu era frig, a continuat să fugă fără să se întoarcă după pantof! Deci era clar că e ceva absolut important… Am ajuns la biserica Sfântul Iosif unde pe vremea aia întorcea un tramvai ṣi după aceea n-am mai putut, deci era barată strada după biserica Sfântul Iosif, spre Piaṭa Palatului. Şi cum tocmai venea un tramvai care întorcea, am sărit în tramvai ṣi… odată cu noi au mai sărit ṣi alṭii, […] ṣi un băiat care venea de-acolo ne-a povestit ce s-a mai întâmplat după ce s-a stins televizorul. Şi tot povestind el ṣi noi fiind cu sufletul la gură ṣi atenṭi la el, am mers în prostie spre marginea oraṣului, deci pe 1 Mai, că suisem fără să avem nici un ṭel în tramvai ṣi după aceea ne-am întors pe jos, n-am mai găsit tramvai, mă rog. A durat câteva ore până am revenit în centru ṣi […] se cam întuneca deja, […] se întuneca după 4, noi ne-am hotărât să mergem până în Piaṭa Romană să vedem ce se mai întâmplă. […]
Deci am traversat Calea Victoriei fără nici o problemă ṣi am intrat pe acea porṭiune unde erau deja soldaṭi, mă rog, nu ṣtiu de ce fel, dar în orice caz eram înaintaṭi cu vreo 100 m, să zicem, când ne-am dat seama că suntem numai noi ṣi soldaṭii. Şi ne-am pus problema: ce facem, ne întoarcem sau mergem înainte? Şi am hotărât să mergem înainte, că suntem mai puṭin suspecṭi, ṣi-am continuat. Nu ne-a oprit nimeni, am ajuns la marginea Pieṭei Romane unde era un peisaj ca după bătălie, erau pantofi, genṭi, haine aruncate, nu erau oameni dar erau tot felul de obiecte care dovedeau că acolo a fost ceva, o luptă sau… am aflat că de-acolo au fost arestaṭi cei care după aceea au fost duṣi Jilava ṣi dinspre Universitate, dar se pare că acolo erau mulṭi ṣi acum se aflau niṣte TAB-uri care barau bulevardul. Şi noi ajunṣi acolo, acuma chiar nu mai puteam să dăm înapoi, adică… dar ṣi să mergem înainte era [periculos], dar am hotărât să spunem că ăsta este drumul nostru ṣi că suntem aṣteptaṭi la niṣte prieteni, ne-am ṣi pus în gând ce adresă o să spunem, de partea cealaltă a Pieṭei Romane. Şi într-adevăr am fost opriṭi de un ofiṭer de Miliṭie care ne-a cerut actele, iar eu, cum sunt genṭile femeilor pline cu tot felul de lucruri, nu reuṣeam să le găsesc ṣi mă ṣi emoṭionam pe parcurs ṣi în timp ce îmi căutam buletinul în geantă, un tânăr îmbrăcat în uniformă de gărzi patriotice a venit în fugă spre noi strigând când a ajuns: „Arestaṭi-o, arestaṭi-o, ea a fost aici!„, ceea ce nu era adevărat. A fost pentru mine uluitor ṣi am ṣi scris despre asta […], nu faptul că cerea să mă aresteze, nu faptul că nu fusesem acolo, deci era o minciună; faptul că un tânăr putea să facă asta, acuzând un om cu care n-avea nimic, despre care nu ṣtia cine e! Deci era ceva ṣocant, pentru că trăisem de ani de zile cu sentimentul că numai Ceauṣescu ṣi ai lui sunt răi ṣi că toată lumea e contra lor. […] Şi între timp am găsit buletinul, l-am dat ṣi spre norocul nostru […] a fost un om mai raṭional ṣi mai cumsecade, a citit numele care nu-i spuneau nimic, evident, ṣi a spus: „Aṭi fost aici?„ ṣi eu am spus: „Nu, n-am fost!„ ṣi atuncea a spus: „Bine, sper din toată inima… să nu ne mai întâlnim în noaptea asta„ ṣi nu ne-a lăsat s-o luăm încolo, ci ne-a dirijat pe Ana Ipătescu.”
Coloanele se îndreptau spre piaṭă
„Pe 22 decembrie, când a fugit Ceauṣescu…?
Asta a fost ṣi mai complicat! … […] La televizor, dimineaṭa, de cum ne trezisem, am aflat că s-a sinucis Milea ṣi ne-am îmbrăcat repede ṣi am plecat în lume. În primul rând, am plecat pe Nuferilor ṣi ne-am oprit la Cartea Românească unde, mă rog, era editura la care publicam ṣi toṭi eram prieteni ṣi colegi, toată lumea era foarte agitată. Şi în timp ce stăteam de vorbă cu câṭiva chiar în colṭul clădirii, deodată am văzut niṣte mulṭimi trecând pe Ştirbei, la capătul străzii Cazzavillan ṣi am luat-o la fugă ṣi noi încolo. Coloanele se îndreptau spre piaṭă, de oameni, venind dinspre periferii, de la uzine… […] atunci nici nu ne-a trecut prin cap, deci atunci era doar un entuziasm… acuma ṣtiu că acele coloane au fost trimise chiar de ṣefii uzinelor respective care primiseră ordin să… mă rog, dar asta nu-i împiedica ca ei să vină din toată inima, ca să zic aṣa. Şi pe direcṭie opusă, prin mulṭime, cu grijă, a trecut un tanc, TAB, nu mai ṣtiu, pe care erau vreo doi militari, printre care un ofiṭer care plângea, dar plângea de fericire, adică se vedea că fusese disperat că ar fi trebuit să tragă ṣi… plângea eliberat! Deci am trecut cu mulṭimea spre Piaṭa Palatului.”
Am asistat la o scenă pe care e foarte straniu că numai eu am povestit-o…
„Am ajuns în piaṭă, între timp am asistat la o scenă pe care eu am povestit-o în mai multe rânduri, dar e foarte straniu că numai eu am povestit-o, adică întotdeauna m-am mirat ṣi am tras concluzia, deṣteptăṭindu-mă tot mai mult ṣi având tot mai multe informaṭii pe cât a trecut timpul, că a fost o chestie foarte pusă la cale, din moment ce după aia n-a mai fost mediatizată deloc. Deci, în mulṭimea din piaṭă, la un moment dat a intrat o basculantă… o basculantă plină cu copii – deci nu un camion, ci o basculantă! – plină cu copii între 10 ṣi 15 ani să zicem, maximum. […] Pe intrarea principală… deci acolo s-a oprit, basculanta s-a miṣcat puṭin ṣi i-a „vărsat„ pe copii, ca să spun aṣa, care au sărit toṭi ca niṣte drăcuṣori din asta. Am uitat să spun că până atunci o voce dintr-o dubiṭă care avea megafoane spunea: „Nu vă apropiaṭi de clădire, este periculos!… aveṭi grijă, s-ar putea… nu provocaṭi!…„, chestii de genul ăsta. De data asta, copiii s-au repezit spre uṣă ṣi uṣa s-a deschis ca printr-un farmec! Şi în următoarele 5 minute, cum faṭada era toată cu geamuri, s-au văzut copiii urcând ca o apă, cum ajungeau la un etaj începeau să arunce fotografii, mă rog, ce găseau pe acolo…
Deci ei au fost primii care au intrat în Comitetul Central…
Da, din punctul de vedere al nostru, al celor care vedeam din piaṭă lucrurile …
Nu erau până atuncea revoluṭionari…
Nu, nu… adică până atunci părea că acolo e„ duṣmanul„, ca să zic aṣa. Au urcat un etaj, între timp pe C.C. s-a pus elicopterul care se învârtise puṭin deasupra pieṭei. Ba se învârtise chiar mai mult, cu câtva timp înainte aruncase manifeste, [care ne îndemnau] să ne ducem acasă, „că vine Crăciunul„… asta într-adevăr a fost partea cea mai comică din întâmplare! Deci eu, cel puṭin, dar cred că toată lumea a fost atentă doar la povestea asta cu copiii. Şi între timp copiii au ajuns pe clădire… ṣi elicopterul s-a ridicat la o distanṭă de 100 m, să zicem… adică ei n-au apucat… Mă gândesc acum că era ca un scenariu în care… ar fi arătat super-simbolic „să-l prindă [pe Ceauṣescu] copiii„! Sau, mă rog, nu ṣtiu, în orice caz, rămâne pentru mine un mister cum de numai eu povestesc această întâmplare, când au văzut-o atâṭia oameni ṣi, evident, ṣi ziariṣti!”
„Acasă la unitate sau la mama?”
„Aṭi intrat în Comitetul Central?
Nu… nu, n-am intrat, cred că nici nu mi-aṣ fi pus problema să intru, dar în momentul în care balconul, deci în următorul sfert de oră, să zicem, balconul s-a umplut de oameni care au început să strige diverse lucruri care nu se înṭelegeau deloc, nouă ne-a dat prin cap să ne întoarcem ṣi, cum stăteam lângă Radio, eram cunoscuṭi cu foarte mulṭi dintre redactorii de la Radio cu care ne vedeam toată ziua, aṣa, într-un noroc, ne gândeam poate întâlnim pe cineva ṣi spunem să vină cu un portavoce… Şi-am fugit la Radio unde – toate astea sunt lucruri pe care le-am mai scris – unde era totul vraiṣte, deci nu ne-a oprit nimeni la uṣă, nu ne-a legitimat nimeni, în schimb în hol – deci am intrat prin Temiṣana – în hol erau vreo… nu ṣtiu, zece, să zicem… zece, cred, soldaṭi de trupe de Securitate… […] Ei erau acuma numai în maiou ṣi-n pantaloni ṣi cizme, dar îṣi dăduseră jos…
…tunica…
Da, de frică, că era de Securitate. Şi am auzit următorul dialog, că ṣi atunci m-a impresionat extraordinar, mi se pare nemaipomenit! […] Erau ca niṣte pui de găină cum erau aṣa, dezbrăcaṭi ṣi tunṣi scurt ṣi foarte tineri. Unul dintre ei a zis: „Şi acum ce facem?„ Şi celălalt a răspuns: „Ce să facem, plecăm acasă!„ Şi primul a întrebat: „Acasă la unitate sau la mama?„ Mi se pare extraordinar!
Mă rog, eu am… când spun eu spun ṣi soṭul meu cu care am fost tot timpul împreună… am înaintat, cu speranṭa că întâlnim un om cunoscut, să îi spunem de ce am venit. Dar înainte să ne dăm noi seama, intrând în holul unde se merge ṣi la Sala de Concerte am fost… eu am fost luată pe sus… deja a devenit aglomeraṭie, iar eu am fost luată pe sus la propriu ṣi dusă în cabina de unde se transmitea în direct ṣi unde era… de obicei se intra foarte greu pe culoarul ăla, ṣtiṭi foarte bine, dar în cabină intra numai cel care vorbea sau, mă rog, doi oameni. Bine, acum cred că erau 50, adică nici vorbă să mai poată intra cineva! Şi atunci cei care mă duceau pe mine pe braṭe ṣi-n urale au reuṣit să mă introducă în poziṭie… e foarte caraghios ceea ce vă spun, dar în acelaṣi timp e o măsură a momentului! Deci, m-au preluat cei de acolo în poziṭie culcat, ca să ajung cu gura la microfon, peste capetele lor!.. Iar cineva – habar n-am cine ṣi nici nu ṣtiu dacă-l cunoṣteam sau nu-l cunoṣteam, oricum nu mai recunoṣteam pe nimeni – m-a întrebat: „Mai credeṭi că suntem un popor vegetal?„ Şi eu am izbucnit în plâns! Momentul ăsta se află pe un disc care, la un an de la revoluṭie s-a editat, se numeṣte Primele 100 de minute ale Radioului Liber, îl am pe undeva acasă ṣi cu siguranṭă se află în Arhiva Radio.”
Cei de jos au început să scandeze: „A murit motanul!…”
„După aceea m-au scos pe un balcon… Deci după aceea practic a început „manipularea„, ca să mă exprim aṣa. M-au scos pe un balcon spre strada Nuferilor care era plină de lume, cineva mi-a spus numele… – de fapt nu era balcon, într-un geam, că-s geamurile alea [mari] care se deschid ca niṣte uṣi, dar nu este balcon – mi-a spus numele ṣi atuncea cei de jos au început să scandeze: „A murit motanul! A murit motanul!..„, mă rog, în primul rând „motanul„ nu murise… Dar, mă rog, totul era… aiuristic, aṣa.
Între timp cineva de lângă mine a spus: „Se trage la Televiziune, e nevoie de sânge! Cine vrea să doneze sânge, o să vină o maṣină de Salvare care o să ia… să nu mă întrebaṭi dacă erau adevărate sau nu lucrurile. Părerea mea e că totul era o pânză de…
…camuflaj…
Da-da… făcută să creeze emoṭii, aiureală. Ţin minte că m-am simṭit nelalocul meu… Deci nu bănuiam pe nimeni de nimic rău, nici vorbă, adică au trecut câteva zile până „să îmi cadă fisa„, ca să spun aṣa. Dar ṭin minte că abia am aṣteptat să reuṣesc să ies din… că ṣi acolo era o îngrămădeală, la geamul ăla… Şi mai departe nu mai ṣtiu…”
„A venit doamna ministru!”
„Am plecat pe stradă. Ţin minte că la un moment dat am ajuns la Uniune [a Scriitorilor]… La Uniune se strânseseră foarte mulṭi scriitori ṣi a avut loc un fel de ṣedinṭă în care a apărut Dinescu ṣi a fost aplaudat de toată lumea. După care s-a pus problema să se facă o delegaṭie care să se ducă să vorbească la [Televiziune] ṣi ṭin minte că m-au propus ṣi pe mine ṣi eu am zis nu… parcă ceva nu era în regulă, nu ṣtiu… În orice caz, încă nu ajunsesem [în faṭa unui] televizor, încă nu văzusem… […] Cât trăiesc am regretat că am pierdut vremea la Uniune, în loc să fi văzut că între timp începuse în Piaṭa Palatului esenṭa…
Deci ne-am dus acasă ṣi când am vrut să ajungem acasă, pe strada noastră nu se mai putea intra pentru că se trăgea ṣi era barată Şi atunci ne-am gândit unde să ne ducem ṣi dintre cunoṣtinṭe, dintre prieteni, cei mai apropiaṭi erau familia doctor Boieraṣ cu care eram prieteni ṣi care locuiau pe Sfinṭii Apostoli, deci foarte aproape ṣi ne-am dus la ei ṣi în clipa când am intrat pe uṣă, ei au început să aplaude ṣi au zis: „A venit doamna ministru„ ṣi eu am crezut că îṣi bat joc de mine: „Dar ce, aṭi înnebunit, ce..?„ Şi mi-au spus că se dădea la televizor din sfert în sfert de oră…
…componenṭa C.F.S.N…
Da, seara am aflat. Şi asta s-a întâmplat încă două zile în care deja oamenii care mă recunoṣteau mă tratau ca ṣi când aṣ face parte din conducerea ṭării, deci îmi spuneau că le-a ars casa, că le-a murit un copil, iar eu habar n-aveam unde e conducerea asta! Şi am început să mă agit să aflu… la un moment dat mi s-a tot transmis să mă duc… la un moment dat, la doctorul Boieraṣ a telefonat Dinescu: „Ce face Blandiana, de ce nu vine la Televiziune, toată lumea o aṣteaptă să spună câteva cuvinte!„ Între timp, să fiu sinceră, mie mi se părea cam vulgar tot amestecul, toată înghesuiala aia de la Televiziune… Nu eram atât de deṣteaptă încât să… cum să spun, să am bănuieli…[…] Până la urmă m-am dus la Televiziune ṣi pentru că nu ṣtiam ce să spun, am spus o poezie pe care o ṣtiam pe de rost ṣi care era o poezie la care ṭin foarte mult, pe care n-am publicat-o niciodată într-o carte, că este aṣa, un fel de apel, de dragoste de ṭară, în orice caz ṭin minte că am spus-o ṣi în Moldova ṣi la Cernăuṭi, că se potrivea, adică se potrivea cu starea lor de spirit, că întotdeauna efectul a fost extraordinar. Deci am spus această poezie care începe:
„Se-aude, se-aude, se-aude
Din adânc, din vecii, din mereu,
Murmurul, sângele, gândul
Poporului meu.
Dorm păsări în aer trecând
Prin liniştea fără de pată,
Am fost asupriţi uneori
Noi n-am asuprit niciodată.
Noi n-am lunecat peste nimeni,
În tulbure-al gloriei ceas,
Stă frunza în codri ciulită
Să dea de-i primejdie, glas.
Stă iarba cu săbiile trase,
Iar tu, libertate, apari
Din tainiţi vegheate mereu…„ […]
Şi asta a fost în prima duminică… deci pentru mine primul ṣoc a fost uciderea lui Ceauṣescu, faptul că l-au omorât în ziua de Crăciun, mie mi s-a părut… adică pentru prima oară mi-am pus problema: dar ce fel de oameni îs ăṣtia?! Era ca o liturghie neagră… “
[Interviu de Octavian Silivestru, 2015]
