Profesoara Doina Cornea
„Fiecare atitudine spirituală individuală contează”. Cu acest crez ṣi-a început în 1982 „disidenṭa declarată” publicistul Doina Cornea, asistent la catedra de Limbi ṣi Literaturi Străine a Universităṭii din Cluj. Cu doi ani înainte reuṣise să dea o formă publică opiniei sale în lucrarea Încercarea labirintului, un manuscris manufacturat prin propriile-i forţe, care a circulat într-un cerc restrâns. Au urmat aventura primei scrisori trimisă la Radio Europa Liberă. Era un text de trezire a conştiinţelor, de trezire morală, un îndemn la alte lecturi decât cele marxiste. Deṣi se consideră un om fricos, profesoara Doina Cornea a rezistat anchetelor, umilinṭelor ṣi percheziṭiilor. În 1983 a fost dată afară de la facultate, dar câteva 
luni mai târziu trimitea un nou text Europei Libere, motiv pentru care întreaga sa familie a avut de suferit. Doina Cornea a trecut apoi prin arestări succesive, terorizante, de scurtă durată. Era deja cunoscută în străinătate – Une nouvelle victime de Ceausescu: Doina Cornea, scria o revistă din Franṭa – motiv pentru care Securitatea nu o putea suprima fizic. Mişcarea muncitorilor braşoveni din 15 noiembrie 1987 a fost un nou prilej folosit de ea pentru a-şi reafirma deschis opiniile anticeauṣiste ṣi anticomuniste, printr-o o altă formă de protest: tipărirea şi răspândirea a 160 de manifeste în care se solidariza cu braṣovenii. Lunile noiembrie-decembrie 1987 le-a petrecut în închisoare, anchetată ṣi bătută. După eliberare ṣi până în decembrie 1989 Doina Cornea s-a aflat în domiciliu obligatoriu la locuinṭa sa din Cluj.
„Vezi să nu faci prostii!”
„Fiul meu a fost în primul val de revoluţionari, dinspre gară, şi au fost… până la „Astoria„, pe Horia au ajuns. Şi acolo s-a tras, au murit oameni, chiar lângă fiul meu a căzut unul împuşcat în picior, n-a murit, a căzut… Ceva cumplit!… Nu ştiu cum, lumea idealizează puţin, dar în cazuri din astea… Fiul meu pe urmă a venit acasă alergând, era plin de transpiraţie, s-a prăbuşit în scaun şi a zis: „Măcel, măcel!„, n-a mai văzut sânge [până atunci], răniţi, pentru generaţia lor a fost războiul de fapt. A fost războiul! Tot ce s-a întâmplat… Şi zic: „Vai, şi i-ai lăsat acolo ṣi-ai fugit!„ Zice: „Mamă, două lucruri: o dată că am fugit la un telefon. Am fugit, nimeni n-a rămas acolo! După ce s-a tras, toţi ne-am dus, ne-am ascuns în magazine, sub porţi, în toate părţile. A rămas gol, numai răniţii şi morţii erau pe jos!„. Deci acuma se spune că „au stat, au rezistat„, nu! A fugit lumea: când se trage, fugi! Te trânteşti pe pământ. […] A zis că pe Eroilor s-a dus la un telefon şi a telefonat la Salvare, să meargă în locul acela… deci asta era ceva mai târziu, după ce a fost împuşcat Călin Nemeş… […]
Fiul meu mi-a mai zis: „Acum mă duc acasă, să-i liniştesc pe ai mei, vezi să nu cumva să ieşi afară, că…„ Dar eu, cu o zi înainte, parcă am avut un pre-simţ, şi eu i-am spus: „Vezi să nu faci prostii!„ Cu o zi înainte de 21 [decembrie]… […] Şi fiul meu mi-a zis acelaşi lucru: “Vezi să nu faci prostii!” Era ceva în aer, se… simţeam cu toţii că vom ieşi, că vom face ceva pentru Timişoara. Şi i-am spus: „Vezi, să nu faci prostii!„ şi atunci a strigat el la mine: „Tu, care tot timpul ai zis să facem, să nu fim laşi, acuma îmi spui tu mie aşa ceva?!„, se arăta surprins. Şi eu am simţit că el e acolo, în gloanţe, s-au auzit gloanţele – era o linişte, nu circulau maşini – era Clujul ca un oraş asediat, o stare de urgenţă. Unde ieşeai, erau numai patrule… dar nu de patru, ci de 8-10.”
„N-ai voie să ieṣi!”
„Atunci maşinile Miliţiei au plecat din faţa casei dumneavoastră?
Nu, nu… Să vă spun: am ieşit – că era joi, 21 [decembrie] a fost joi – şi m-am dus la 11.00, ştiţi unde? La telefon, la Ambasadă, pe la 10.30 sau 11 fără 20. Miliţianul mi-a zis: „N-ai voie să ieşi!„ Am împins poarta şi am luat-o la goană. El a fugit după mine, dar nu foarte convins, că vă daţi seama că un vlăjgan de-ăsta mă ajunge în trei timpi şi trei mişcări! Am fugit cam până la colţul străzii. Când am ajuns la colţul străzii, pe urmă am luat-o în jos şi el n-a mai venit. Şi-a anunţat tovarăşii de sub pod, cu maşina.
Şi când am ajuns jos, deci am coborât pe Aviator Bădescu. Jos, în colţ, mă aştepta căpitanul Herţea, cel care… – care şi el m-a bătut, de patru ori atunci m-a bătut, ṣi miliţianul a cincea oară; căpitanul Herţea, cel care mi-a dat cu pumnul în piept, de n-am mai putut respira – iar căpitanul Herţea m-aştepta jos: „Întoarce-te acasă! N-ai voie să ieşi!„ – şi a dat să pună mâna pe mine. Şi eu m-am smucit foarte tare şi i-am spus: „Să nu îndrăzneşti„ – prima dată l-am tutuit şi eu, că până atunci îi vorbeam cu dumneavoastră – „să nu îndrăzneşti să pui mâna pe mine!„ Dar tot aşa, dându-mă înapoi. Era lume pe stradă şi cred că de-aia n-a [reacṭionat]… „Să nu îndrăzneşti să pui mâna pe mine, că nu ştiu ce-ţi fac…„ [El avea] aproape de 1,90 m, eu – mică… „nu ştiu ce-ţi fac!„ Era chiar caraghios! Şi-a dat iarăşi să mă prindă şi-atunci am traversat strada acolo şi am urlat: „Securistul! Uitaţi securistul!„ – v-am spus că asta era arma mea… Şi n-a venit după mine.”
“Trăiască Banatul!”
„M-am dus spre telefon, tot pe Regina Maria, aşa era, numele străzii Eroilor. Şi-am văzut aceste şiruri de soldaţi tineri. Eu am mare simpatie faţă de Armata Română ṣi de la început am fost pe o altă poziţie decât e lumea şi nu ştiu de ce, dar am fost manipulaţi. Eu nu am fost manipulată… Erau aşa, câte opt, conduşi de câte un şef mai mare şi treceam pe lângă ei. Eram fericită! Era ceva în aer, ce spunea că aducea libertatea… Nu ştiu, aerul avea altă calitate, era cald, era plăcut, deşi era decembrie. Şi era soare şi parcă ceva cobora, nu ştiu, ceva sfânt de undeva, poate erau sufletele morţilor din Timişoara, nu ştiu, nu ştiu ce era!… Aşa, o zi sfântă, o simţeam sfântă, de dimineaţă. Şi treceam pe lângă soldaţii ăştia şi aşa, cu degetul, aproape că-i atingeam mergând. […] „Trăiască Banatul!„, aşa le spuneam…. Nici unul nu s-a uitat. Am întâlnit vreo trei-patru coloane din astea. „Trăiască…„ – mi-era frică să zic „Timişoara„, trebuie să spun. Dar ei au înţeles… “Trăiască Banatul!” – şi nu zâmbeau.
Şi-am intrat la telefoane, sigur, n-am primit legătura. Cât timp am stat eu acolo, nimeni nu putea da telefon. Era un securist acolo, deja instalat, dar era cu uniformă. M-am legat de el, că nu voia să-mi facă loc la ghişeu ṣi-am zis: „Decât să staţi aici… mai bine n-aţi trage„ – nu ştiu cum am zis – „în Timişoara, în populaţie, decât să staţi aicea, să mă împiedicaţi…„ ṣi parcă am mai zis ceva cu Timişoara, în speranţa – că era plin pe scaunele din jur – în speranţa că oamenii vor începe ceva. Ca să vedeţi că era ceva în aer, simţeam nevoia… Toţi se uitau la mine şi le luceau ochii, dar nimeni nu s-a ridicat de pe scaun, nimeni „n-a priceput„ nimica şi eu m-am întors acasă, după ce am stat vreo oră acolo degeaba, că ni s-a spus că-i furtună în Bucegi, că sunt fire rupte, de-aia nu se poate vorbi!…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1996]
