În Ţara Moṭilor, în bazinul aurifer din apropierea oraṣelor Abrud ṣi Câmpeni se află Roṣia Montană, o comună cu 16 sate ai cărei locuitori s-au ocupat cu mineritul de când lumea. În timpul stăpânirii romane, în secolul al II-lea d.Hr., aici se afla o aṣezare de mineri care se numea Alburnus Maior, atestată de tăbliṭele cerate descoperite în galeriile romane. Pentru secolele care au urmat, izvoarele scrise lipsesc. Abia din timpul dominaṭiei austro-ungare există informaṭii documentare despre exploatarea zăcământului pe aceste locuri. În secolul al XVIII-lea Camera imperială a hotărât deschiderea unor galerii noi în masivele Cetate, Carpen, Orlea ṣi Ţarina. Lucrările de extragere a minereului au fost finanṭate de stat ṣi de asociaṭiile particulare din Roṣia Montană.
După Marea Unire din 1918 statul român a preluat exploatarea din Masivul Orlea, menṭinând în paralel minele particulare. 30 de ani mai târziu acestea aveau să dispară, naṭionalizarea fiind un moment de mare cumpănă pentru comunitatea de aici. Cei care până atunci avuseseră proprietăṭi sau concesionaseră guri de mină (cuxe) nu au fost angajaṭi la întreprinderea statului. Pentru a-ṣi putea câṣtiga existenṭa, marea majoritate a minerilor a trebuit să plece în alte locuri, pe ṣantiere sau în minele din Valea Jiului. Unii ṣi-au luat familiile cu ei ṣi nu s-au mai întors. Alṭii au revenit după câṭiva ani. Dar atmosfera Roṣiei Montane nu mai era aceeaṣi. Zburaseră anii în care minerii îṣi onorau, deopotrivă, cele cinci biserici ṣi opt cârciumi, pieṭele bogate ṣi magazinele de tot felul. Dintr-un loc al contrastelor – cu copii desculṭi ce cărau corfele cu minereu, ori domni cu ghetre ce dansau la Casină cu domniṣoare înveṣmântate în falduri –, Roṣia Montană devenise un loc cenuṣiu, cu tovarăṣi care construiau cu zel democraṭia populară…
Dar despre aceste episoade veṭi putea citi cu alt prilej. Acum, de Crăciun, vă prezentăm mărturii pitoreṣti despre „vârsta de aur” a Roṣiei Montane interbelice ṣi, în format audio, legenda întemeierii sale povestită de minerul Brutus Toderaṣ, aṣa cum o auzise de la bunici.
Un miner bun trebuia să ṣtie mineritul
Brutus Toderaṣ: „La Roṣia Montană mineritul în majoritate era particular, până la naṭionalizare. Adică proprietarii acestor mine, părṭi de mine, cuxe ṣi aṣa mai departe, 75% aveau părṭile lor, ceilalṭi lucrau ca angajaṭi la mina statului. Dacă-l întrebai [pe unul]: „Unde lucrezi ?„, [răspundea:] „La Împărăṭie…„ Ei erau angajaṭi acolo, dar după ce veneau de la mina statului intrau ca particulari, veneau la proprietăṭile lor ṣi lucrau… adică să supravieṭuiască! […]
Noi, minereul ăla pe care-l recuperam, îl măcinam la ṣteampuri ṣi produceam aur. Cu trei săgeṭi de ṣteampuri produceam în trei zile – depinde cum era apa, câtă apă ne dădea din lacuri, că apa era dirijată – 7-8 până la 10 grame de aur. Atâta făceam pe săptămână! Un miner care era miner bun trebuia să ṣtie mineritul, în primul rând; într-al doilea rând, trebuia să fie ṣi un bun cunoscător, un geolog ṣi topograf ṣi preparator. El trebuia să le cunoască absolut pe toate astea patru, că dacă nu, el nu ṣtia să se orienteze! Atunci nu erau topografi, nu erau… deci el de mic învăṭa că trebuie să le cunoască pe astea, pe toate.
După aceea toată lumea trecea la ales de aur cu ṣaitroacele. Un ṣaitroc este un troc în care se introduce concentratul mai bogat ṣi se scoate aurul din el, printr-o îndemânare foarte sensibilă, [aurul] fiind mai greu ca absolut toate, ca pirita, calcopirita ṣi aṣa mai departe; el rămâne aicea în ṣaitroc. Apoi ce se băga în tigăiṭă? Era o tigaie unde se strângea aurul pentru a-l usca, îl uscai ṣi-l duceai sub formă de praf. Normal, aurul se schimba la Banca Naṭională, această bancă era la Abrud. Nu puteai să fii miner ṣi nu primeai drepturile dacă nu schimbai [acolo] aur. Când te duceai, [spuneai] „schimb 100 gr. de aur„, scria acolo… prezentai carnetul. În special mergeau femeile cu aurul la bancă, fiindcă erau mai siguri banii! Bărbaṭii mai greṣeau, mai mergeau la [cârciuma] Detunata, le mai cânta muzica, mai… ei, aṣa era!”
Gheorghe Ivăṣcan: „Ce alegeam noi cu ṣaitrocul, piritele respective, nu le aruncam. Le puneam acolo, într-un jonc mare. Şi pe urmă aceste pirite le trimiteam cu carul cu boi la Zlatna, la uzinele de preparare… No ṣi puneai într-o ladă din aia ṣi spuneai: „Trei metri, patru metri de pirită…„ – pirita, aṣa, se punea în metri. Acolo îṭi făcea un buletin, la Zlatna: „atâta cantitate de pirite„ ṣi făcea la laboratoare, imediat, o probă. Ăla primea iarăṣi toamna, noiembrie-decembrie, la Zlatna, primeai de pe aceste pirite alṭi bani ṣi tot aṣa, îi foloseai în timpul iernii.”
În sărbători nu se lucra…
Gheorghe Ivăṣcan: „De Crăciun, Rusalii, Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe, 40 de Sfinṭi, Sfântă Mărie, Ziua Sfintei Cruci, mă rog, sărbători din astea mari, nici mina nu se deschidea în zilele respective. O fost un om aicea, la Roṣia, îi spunea lui pe nume Mitartic. În ziua de Crăciun el s-a dus la mină. Şi cineva aicea în colṭ unde-i bufetul ăsta de-i spune Bomba, acolo la colṭ s-o întâlnit cu cineva. Zice: „Unde te duci, măi Mitartic ?„ „Mă duc la baie„. „Mă, dar azi îi sărbătoare!„ „Ei ṣi ce-i asta…?„ S-a dus să dea o gaură la un pilon ṣi s-o împuṣte cu pulbere din asta. N-o mai ieṣit din mină, că s-o puṣcat acolo!”
Carol Mignea: „Atmosfera era foarte încărcată în preajma sărbătorilor, a sărbătorilor de Crăciun, cele mai mari sărbători, care erau sărbătorite cu mult alai, cu multă bucurie, cu participarea cetăṭenilor ṣi asta mai ales înainte de ’44, pentru că atunci erau ṣi obiceiuri foarte frumoase, obiceiuri să zic în stil credincios ṣi oamenii erau foarte ataṣaṭi de cultele lor din care făceau parte. Oamenii, familiile, capii familiilor, respectiv părinṭii se îngrijeau ca copiii lor să aibă la aceste sărbători hăinuṭe noi, îmbrăcăminte, încălṭăminte, ceva deosebit, o alimentaṭie mai abundentă, mai bună. Era ṣi acest obicei de a face ceva nou pentru copii. Bineînṭeles că ṣi locuinṭa era primenită, apoi participarea la slujbele religioase de la biserici se făcea cu multă căldură, cu multă dorinṭă de participare.
În Roṣia Montană sunt cinci biserici: biserica ortodoxă, era biserica greco-catolică, romano-catolici, reformaṭi ṣi unitarieni. Dacă s-ar face o statistică, nu ṣtiu care ar cântări [mai mult], pus în balanṭă, ortodocṣii sau greco-catolicii. Pentru că ambele culte… când veneau la biserică duminicile ṣi-n sărbătorile celelalte mai mari, umpleau bisericile! Dar nu numai atât, se stimau unii pe alṭii ca fraṭii, pentru că erau rudenii între ei. […] [Petrecerile] erau destul de dese ṣi se lăsau ṣi cu orchestre uneori. De obicei, sâmbăta, venea de la Abrud de la restaurant o orchestră numită Orchestra lui Ioniko. Ştia că roṣienii îṣi vând aurul ṣi că se lasă cu bani ṣi cu cheltuieli ṣi cu chef. Ei veneau aici cu trăsurile lor aṣa, aduṣi, ṣi stăteau aicea până spre seară, sâmbăta, ṣi cântau roṣienilor care aveau bani de chefuit.”
Gheorghe Ivăṣcan: „Oamenii, de sărbători, tinerii, erau cu organizarea de baluri. Se făceau baluri foarte frumoase, foarte elegante, aṣa ca cum se arătau pe la marile case prin Bucureṣti. Fetele se îmbrăcau în rochii cu falduri până jos, de crepdeṣină le spunea, material transparent ṣi cu furou pe dedesubt aṣa, cutare… Bărbaṭii cu papion, cu chestii, băieṭii cu cravate. Şi la pantofi erau cu din ăia, cu manṣetă-aṣa, cu nasturi îmbrăcaṭi pe deasupra, erau de o eleganṭă!.. La Casină, acolo unde era Casina, era un proprietar, unul Bartok, acolo se făceau balurile elegante. N-aveai voie să te duci să-ṭi iei o fată la bal, [trebuia] să-ṭi iei prima dată voie la părinṭi, apoi luai fata la dans! Sau dacă erai cumva nu-ṣtiu-cum, mai deocheat, nu te cam apropiai de fete. În special ceia bătrâni aveau ponderea, ei erau baza balului. Să fi jignit pe atuncea, pe vremea aceea, un om mai în vârstă, să zici ceva, să nu-i spui „sărut mâna!„, să nu-i spui salutul respectuos, vai de capul meu! Păi nu mai aveai ce căuta în societate! Nu, nu, nu!.. Şi nici fetele nu te mai primeau în a lor societate! Dar mai erau ṣi din ăṣtia care erau… mai se îmbătau, mai beau rachiu, se îmbătau, mai… vorbeai cu ei, discutai, dar nu te amestecai în prietenie apropiată. Ne duceam la bal, dansam fetele, frumos. Ai dansat cu fata, ai dus-o la masă, ai mulṭumit la părinṭi, ai venit înapoi ṣi dacă te-au acceptat cumva părinṭii să vină la masă la tine s-o serveṣti pe fată cu ceva, punea paharul la buze ṣi atât era!
Şi se făcea o tombolă cu purcei prăjiṭi, acolo se câṣtigau bani masiv! Că atuncea fiecare era galant, care cumpără mai scump acela era… Proprietarul localului organiza treaba asta, cu pregătirile. Spuneau cei cu organizarea: „Vrem să facem tombolă cu cutare, cu cutare… facem cu purcel, atâta băgăm la licitaṭie cu purcelul, facem tort, cu atâta preṭ băgăm la licitaṭie„. Odată am făcut o băṣcălie, am făcut un tort de mămăligă, a cumpărat [cineva] tortul, dar scump de tot, cu vreo 200-300 de grame de aur!”
Ce vreai pe lume se găsea!
Carol Mignea: „Piaṭa din centru era foarte aglomerată. Veneau acolo din toate localităṭile din împrejurimile Roṣiei Montane ṣi Abrudului cu diferite mărfuri, printre care lemne de foc cu car cu boi, var pentru văruit locuinṭele, porci la târg, miei, pui, găini. Soseau de joia după masă, abia sâmbăta după masă plecau. Îṣi vindeau toate mărfurile, era un du-te vino extraordinar! […] Erau magazinele particulare: al lui Gruber zis Cucuruz, al lui Bocăniciu, al lui Henzel; apoi cârciume: al lui Barto restaurant; chiar a fostului primar, domnul Sabin, avea ṣi el cârciumă ṣi ce mai, dacă veni vorba de cârciumă, în Roṣia Montană erau peste 40 ṣi ceva de cârciumi! De aceea au ṣi această patimă, a consumului de alcool. Viaṭa grea de miner, sigur că numai cine a exercitat-o poate s-o înṭeleagă pe deplin ce înseamnă a fi miner, ce înseamnă a-ṭi petrece jumătate din timpul zilei, dacă nu aproape toată ziua, în mină, deci sub pământ.”
Gheorghe Ivăṣcan: „Crâṣme erau… ṣapte-opt crâṣme, era concurenṭă care are vin mai bun, deci se ṣtia cine are vinul cel mai bun. La sărbători, la Paṣti, la Crăciun, la Rusalii nu se bea nici vin, se bea numai Malaga Bermuda, de cela veritabil, vai de capul meu! Păi dacă mergeai la Barto baci în crâṣmă sau la Oprea Sabin în crâṣmă, ne duceam în prima unde erau bătrânii mai în vârstă, 45-50 de ani, ne purtam cum se poartă îngerii! Că [altfel] veneau la noi ṣi ne luau de mână ṣi afară cu noi! Păi dacă m-a spus la tata, numai eu ṣtiu ce căpătam de la tata! Deci ṭineau disciplină, nu glumă! Ne duceam în cârciumile astea ṣi mai consumam un pic, câte unii dintre bătrâni se întorceau către noi ṣi ziceau: „Bă, no, cântaṭi mai tare!„… Aṣa era pe timpul acela când eram noi băieṭi! […]
Toamna, toată zona asta de la Miceṣti, toṭi ṭăranii ăṣtia veneau aicea la Roṣia Montană. La Roṣia Montană era piaṭă de desfacere de nu se aducea în Câmpeni sau Abrud cum era aicea la Roṣia Montană, cu grâu, cu porumb, zarzavaturi… erau de-acolo de jos, de unde intri în piaṭă ṣi până aicea sus era tot piaṭă! Veneau toate zonele astea de-aicea, Bucium, Mâṣca, Bistra, Jârtop, veneau… Câmpeniul, veneau cu lapte, veneau cu miere de albine, cu nuci, cu tot felul de fructe. Veneau ăṣtia din Abrud cu preparate din alea de carne de porc proaspătă, cu cârnaṭi, cu sângerete… sâmbăta se pregăteau, dacă nu era un miros în piaṭă de te îmbăta de cap!
Ioan Cobori: „Ce vreai pe lume se găsea! Bani erau, erau ṣteampurile, era aurul ṣi oamenii aveau aur ṣi aveau bani ṣi cumpărau ṣi trăiau bine! Încă te îmbiau cu marfa: „Nu vrei? Nu-ṭi trebuie carne? Nu-ṭi trebuie cutare?„ Erau vreo opt măcelării, crâṣme iar vreo opt, ori mai multe; prăvălii iară vreo opt ori mai multe. Sâmbăta în târg în Roṣia venau cu ṣetre, cu fel de fel de bunătăṭi să vândă, de pe sate, pe-aicea, cu lapte, cu unt, cu multe… ṣi ṭiganii cu cărămida lor…”
[Interviuri de Silvia Iliescu la Roṣia Montană, 2001]
