„Am fost anunţaţi că paraşutişti evrei din Palestina vor sosi în România.”

Trimiterea în Balcani a unor paraşutişti evrei palestinieni a reprezentat o pagină puţin cunoscută din istoria celui de-al Doilea Război Mondial. La baza acţiunii a stat colaborarea dintre Mişcarea sionistă mondială cu puterile aliate într-o perioadă târzie a războiului. Încă din 1941, în cadrul serviciilor secrete britanice s-a organizat o unitate – MI 9 (Military Intelligence 9) – care avea misiunea de a evacua aviatorii americani şi britanici prizonieri de război aflaţi în România. Comandantul MI 9 a propus comandanţilor britanici să folosească pentru această misiune evrei palestinieni originari din România. Se considera ca aceştia sunt agenţi ideali – cunosc limba, obiceiurile, locurile, au relaţii în rândul popuaţiei locale. S-a hotărât să fie o „paraşutare oarbă”, adică oamenii să nu fie aşteptaţi la sol şi după paraşutare să-şi caute singuri drumul până la Bucureşti. La 1 octombrie 1943 a fost lansată prima pereche de paraşutişti. Dar, în loc să fie paraşutaţi lângă Turnu Severin, din eroarea pilotului ei au fost paraşutaţi în oraşul Lipova, unde au fost luaţi prizonieri de Jandarmeria română şi duşi în lagărul de la Timiş. După bombardamentele asupra Ploieştiului, când aviaţia americană a suferit mari pierderi, englezii au mai trimis doi paraşutişti. O altă pereche a fost paraşutată în zona Craiova. După doua zile, au fost şi ei prinşi şi internaţi în lagăre de prizonieri. A patra pereche – Shaike Dan şi Yitzhak Ben Efraim – a fost paraşutată la 3 iunie 1944 în zona Arad. La 3 august 1944 a fost lansată a cincea pereche. În România au fost paraşutaţi zece oameni – nouă direct şi unul prin Iugoslavia. Pentru îndeplinirea cu succes a misiunii lor, paraşutiştii evrei palestinieni aveau nevoie de sprijinul comunităţilor evreieşti din România. Unul dintre tinerii evrei implicaţi în ajutorarea paraşutiştilor a fost Yitzhak Arzi. Mărturia lui se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România.

Organizaţia sionistă din România a fost oficial interzisă în vara anului 1942. Totuşi, grupul rezistenţei sioniste – grupul ilegalităţii sioniste – a continuat legăturile cu străinătatea. Centrul de legătură era Istanbulul. În 1943 organizaţiile sioniste din Palestina au trimis emisari care au rămas la Istanbul şi care au stabilit un contact cu noi şi prin intermediul unui curier diplomatic. Paralel funcţiona un birou care se ocupa de emigrarea evreilor din România spre Palestina. Acest birou se chema Oficiul palestinian. Acest birou era camuflat în birou turistic şi avea şi el legături cu Istanbulul. Prin Istanbul, prin curier, prietenul meu Swi Basei a primit informaţia că vor veni în România doi paraşutişti. Noi trebuia să ne ocupăm de ei după ce vor ajune la Bucureşti. După ce a primit informaţia, Swi Basei m-a luat la o plimbare în parcul Carol şi, în cel mai mare secret, mi-a comunicat că urma să soseasca în România doi paraşutişti din Palestina. De aceea, când în 2 octombrie [1943] s-a publicat în presa românească Comunicatul Marelui Stat Major, în care se anunţa că doi paraşutişti au fost prinşi, am ştiut că această acţiune a eşuat. Un alt val [de paraşutişti] a apărut în luna mai sau iunie 1944.   Acum au fost paraşutaţi Shaike Dan şi Yitzhak Ben Efraim – căruia noi îi spuneam „Meno”. Ei au fost paraşutaţi în zona Arad. După multe aventuri, cu un vagon de dormit, ei au ajuns la Bucureşti. Noi i-am aşteptat la Bucureşti, unde aveam o mică cameră de întâlnire. Eu am ştiut de venirea lor şi am asistat la prima întâlnire cu ei. În primul rând trebuia să le procurăm documente de identitate, mai ales pentru Shaike Dan care era un tip foarte vizibil, adică era înalt, era un barbat care ieşea în evidenţă foarte uşor. Celălalt, Yitzhak Ben Efraim era un om care, purtând ochelari şi palărie, arăta ca un fel de profesor distrat. În epoca aceea, începând din aprilie, au început să plece din România spre Palestina vapoare cu emigranţi evrei. Ei plecau cu paşapoarte colective, deci ne lăsau nouă actele lor – buletinul de identitate, buletinul de muncă în folos obştesc. Deci aveam un stoc de documente de identitate. Şi, cu ajutorul unui tânăr prieten polonez, care era grafician şi care ştia foarte frumos să falsifice documente de identitate, am reuşit să-i facem lui Shaike Dan un buletin de identitate. În felul acesta el a primit identitatea cuiva cu care semăna. Legătura radio cu Palestina a fost o altă problemă pe care au avut-o paraşutiştii. Când ei au aterizat au avut o valiză care conţinea diverse părţi ale unui apartat radio de emisie recepţie. Valiza a ajuns cu bine, dar problema care s-a pus a fost montarea aparatului. Şi atunci în cercul nostru am găsit un tânăr radio telegrafist, Shmuel Mendel, originar din Piatra Neamţ. Acest Mendel a montat aparatul. Unde l-a montat? În epoca aceea noi avem pregătite mai multe locuri de adăpost pentru cazul în care nemţii în retragere vor încerca să facă o baie de sânge. Aveam închiriată la Şosea o vilă şi în această vilă am băgat o fată foarte frumoasă care se comporta ca o doamnă distinsă. Şi în această vilă Shmuel Mendel a montat acest aparat de radio. La început acest aparat a funcţionat, aşa că în fiecare zi ei erau în legătură cu Palestina. Dar acest aparat n-a funcţionat prea mult, după un scurt timp s-a defectat, nu aveam pe nimeni care să-l repare. Deci acest contact s-a pierdut şi legături cu străinătatea am avut doar prin intermediul curierilor diplomatici.

Eu eram cel mai tânăr membru al conducerii sioniste care era prezidată de [Avram Leib] Zissu. Eu reprezetam acolo mişcarile de tineret şi de aceea am fost însărcinat să organizez întâlnirea dintre paraşutişti şi Zissu. Zissu nu ştia nimic despre paraşutişti pentru că această acţiune nu era virată prin organizaţia sionistă ci prin miscarea de tineret, prin contactele pe care le aveam noi la Istanbul. De aceea, eu am organizat această întâlnire. Această întâlnire a avut loc la o săptămână sau zece zile după sosirea paraşutiştilor la Bucureşti. L-am informat pe Zissu mergand la el acasă, nu prin telefon. El care era un om foarte exaltat a vrut să-i vadă imediat. Am organizat întâlnirea la el acasă. Eu nu ştiam că paraşutiştii au pentru Zissu o ştire specială. Venind la el în casă, omul s-a ridicat, i-a îmbrăţişat, i-a sărutat. Ei i-au strâns mâna, i-au spus că ştiu despre el pentru că au urmărit corespondenţa   pe care el o trimitea prin curier diplomatic. La un moment dat Shaike Dan s-a ridicat în picioare şi l-a anunţat că are pentru el o veste tristă, că fiul sau, Teodor Zissu care era aviator în Royal Air Force a căzut în cadrul unui raid contra germanilor. Zissu a început să plângă. S-a aşezat, a păstrat câteva minute de reculegere. Noi am stat în tăcere până şi-a sters lacrimile. Apoi a spus: „Acum putem continua!” şi a început să întrebe despre misiunea lor. Binenţeles că dl. Zissu a promis celor doi paraşutişti că le va acorda tot sprijinul său. Curând după această întâlnire a venit 23 august 1944 şi lucrurile au început să intre în normal.

[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 10.03.1998]