În timpul celui de al Doilea Război Mondial, aviaţia britanică a lansat în zona balcanică paraşutişti evrei palestinieni origilari din Europa estică. Au fost aleşi pentru că ei vorbeau limba ţării, cunoşteau locurile, obiceiurile şi aveau legături cu populaţia locală. Cei care au acţionat în România aveau misiunea de a lua legătura cu aviatorii americani şi britanici prizonieri în România şi de a organiza grupe de apărare în cartierele evreieşti, deoarece conducătorii sionişti se temeau că în timpul retragerii de pe frontul de est trupele germane vor deporta în lagăre de exterminare pe evreii din ţara noastră. Din grupul evreior paraşutaţi în România în 1943 – 1944 a făcut parte şi Yitzhak Ben Efraim, după război profesor de biomecanică la Universitatea Ben Gurion din Israel. Mărturia lui se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România.
Unitatea noastră era formată din voluntari originari din ţările europene în care erau populaţii evreieşti aflate în pericol să fie trimise în lagărele de exterminare hitleriste. Ţinta unităţii noastre era să ajungem pe orice drum posibil şi imposibil şi să luăm contact cu conducătorii comunităţilor evreieşti şi să ajutăm la organizarea unei rezistenţei minimale contra trimiterii în lagare. Unitatea de paraşutişti evrei palestinieni s-a creeat pe bază voluntară. Douăzeci şi şase de paraşutişti au ajuns în Europa – dintre care trei femei. În România au ajuns zece. În Ungaria au ajuns trei, doi au fost prinşi şi condamnaţi la moarte. Grupa din care am făcut parte a fost pregătită de către armata engleză, la început în Palestina, după aceea în Cairo. Eu, personal, n-am apucat să trec nici măcar cursul de paraşutare pentru că am fost anunţat cu trei zile înainte că pot pleca. Aşa că am făcut un curs de două zile şi am sărit de şase ori în exerciţiu într-o zi – cinci ziua şi o dată noaptea, după care am plecat în România. Asta a fost pregătirea mea. Ceilalţi au făcut un curs de paraşutism de o lună, după care un curs de radio Morse. Am fost paraşutaţi cu acte de piloţi şi în uniformă de ofiţeri englezi. Eu am fost „flying officer”, adică pilot şi până azi ţin minte numarul meu matricol, pentru că după legile internaţionale dacă eram prinşi puteam să declarăm doar numele, gradul şi numărul matricol. Nu puteam fi cercetaţi. 
Eram protejaţi de legile internaţionale. Totuşi, cei care au fost prinşi au fost trimişi în Germania, au fost bănuiţi că nu sunt piloţi pentru că avut cu ei un aparat de radio pe care de obicei piloţii nu îl iau cu ei. Şi au avut dolari şi lire sterline. Dintre cei capturaţi în România, unul a fost luat în Germania, însă Guvernul român a trimis ca însoţitori ofiţeri români care aveau ordin să-l aducă acasă. Şi într-adevar, l-au adus acasă. Şi a fost eliberat din România. Eu şi colegul meu am fost paraşutaţi în zona Arad. Noi n-am fost prinşi. După paraşutare trebuia să alegem cu grijă momentul când renunţăm la acoperirea militară, pentru că din acel moment nu mai eram apăraţi de legile internaţionale. Îmbrăcaţi civil puteam fi declaraţi spioni şi împuşcaţi. Am reuşit să ajungem la Arad. La Arad am găsit refugiaţi. Ne-am amestecat cu ei şi împreună cu ei am ajuns la Bucureşti unde am obţinut documente româneşti, falsificate, desigur. Noi am avut două misiuni. În primul rând, să organizăm rezistenţa în cartierele evreieşti, în cazul în care germanii ar fi încercat deportări masive. Am luat contact cu doi conducatori care nu erau în închisoare şi am organizat autoapărea în cartirele evreieşti. Am instruit două sute de tineri cu câteva arme pe care le-am cumpărat Această autoapărare a fost concentrată în zona Dudeşti – Văcăreşti din 
Bucureşti. A doua misiune a noastră era să ajutăm la salvarea prizonierilor anglo – americani care erau în România. Să-i ajutăm să evadeze. În vara anului 1944 erau în Bucureşti şi încă într-un loc [Timiş] o mie trei sute de aviatori americani şi englezi. Autorităţile britanice doreau ca în cazul în care România urma să iasă din razboi sau în situaţia în care nemţii sau ruşii vor să ia aceşti prizonieri, armata română să se opună. Şi acest lucru l-am comunicat Guvernului român prin dl Zissu care era atunci preşedintele organizaţiei sioniste din România. În Bucureşti erau ţinuţi la Şcoala Bibescu Vodă. Am luat legătura cu patru dintre colegii noştri paraşutişti capturaţi de armata română. Am trecut prin faţa şcolii până ne-au recunoscut cei dinăuntru şi ne-au strigat. Şi atunci am stabilit legătura cu ei. Pe 23 auguat 1944 noi ne – am prezentat la şcoală şi garda românească a dat drumul prizonierilor de război. Oamenii noştri aveau pregătite pentru prizonieri locuinţe şi haine civile. În aceaşi zi s-a stabilit legătura cu Foggia – Italia şi în patru zile avioane americane au scos din România o mie trei sute de prizonieri de război. Aşa că misiunea noastră s-a terminat destul de mulţumitor. Noi a primit scrisori de mulţumire din partea Ministerului de Război englez. Eu şi colegul meu am rămas în România până în ianuarie 1945, când am fost eliberaţi din armata engleza conform unui acord pe care l-am făcut înainte de a pleca. Apoi am primit misiunea de a accelera emigrarea evreilor. Aşa că am revenit în România în iunie 1945 în calitate de coresondent la doua ziare – unul palestinian şi unul american. Am rămas în România până în 1947, când am trimis două vapoare mari cu şaisprezece mii de evrei.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 28.01.1998]
