România a fost unul dintre principalii furnizori de petrol pe care i-a avut Germania în timpul celui de-al Dolea Război Mondial. Petrolul extras din România era prelucrat în rafinăriile de lângă Ploieşti şi apoi transportat pe calea ferată în Germania. Pentru atacarea acestor trenuri, Armata Roşie a trimis in primavara anului 1944 o echipă formată din 15 persoane: Lorin Constantin (argat din judeţul Tutova), Manea Tudor (strungar din Bucureşti), Humelescu Manole (textilist din Târgul Neamţ), Benea Ion (ţăran muncitor din comuna Ierbiceni, jud. Iaşi), Goidea Octavian (mecanic de cale ferată din Vrancea), Zeiceanu Victor (muncitor necalificat din Dorohoi), Munteanu Ionel, Naum Grigore, Gureski Mihai, Shapira Yzu, Jean Koller, Matei Alexandru (care în timpul acţiunii a fost acuzat de colegii săi de trădare). Grupul a fost însoţit de doi radio-telegarfişti sovietici care nu vorbeau româneşte. În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează înregistrate amintirile lui Bădică Ilie, muncitor ceferist din Craiova, care a fost comandantul acestui grup – „Grupul Alpin Carpaţi”. Înregistrarea a fost realizată la 18.06.1956 la Institutul de Istorie al Partidului Comunist Român.
Grupul de partizani Carpaţi a fost constituit în Uniunea Sovietică la cerea unor prizonieri de război care trecuseră prin câteva şcoli antifasciste… o şcoală antifascistă superioară. Din acesastă şcoală, ei şi-au exprimat voinţa de a merge să lupte ca partizani. Eu, după terminarea şcolii antifascistă, am fost trimis în câteva misiuni în Crimeea pentru a vorbii la megafon ostaşilor români, pentru a le spune să treacă cu curaj în prizonierat, pentru că sovieticii nu – i împuşcă aşa cum era propaganda fascistă. Şi am avut şi o altă serie de misiuni pe care le-am îndeplinit. Întorcându-mă la şcoală, mi s-a permis să-mi aleg câţiva tovarăşi cu care să plec în ţară. La locul de pregătire unde am fost duşi, am întâlnit tovarăşi comunişti care au luptat în Spania şi împreună cu ei am început să ne pregătim pentru această luptă. După vreo trei săptămâni de pregătire, am socotit că grupul este gata să pornească în acţiune. Am fost dotaţi cu materialul necesar pentru această luptă şi am primit uniforme ale Armatei Române. Şi am plecat spre Mânăstirea Putna, locul de trecere a liniei frontului. Căpitanul sovietic care ne-a condus ne-a urat: “Victorie!” şi “Întâlnire după victorie!” Comandamentul sovietic ne-a dat un pluton de pistolari care să ne ajute să trecem linia frontului fără pierderi în oameni. Misiunea acestor pistolari era ca ei să angajeze lupta cu nemţii, în caz că vom fi observaţi, iar noi să ne putem strecura mai uşor, să trecem linia frontului. Am căutat să ocolim locurile unde erau nemţii ca să trecem linia frontului. După două zile, am reuşit să trecem linia frontului în preajma comunei Argel – Câmpulung. După ce am trecut linia frontului, ne-am îndreptat în continuu spre sud. Intenţia noastră era să ajungem la Braşov, la Timişul de Sus, la locul numit Piatra Mare. În munţii Bucovinei localităţi apropiate nu prea existau. Am ajuns în dreptul râului Apa Neagră pe care trebuia să-l trecem şi de aici să ne continuăm drumul. Era un râu de munte mic, dar destul de umflat, şi se părea că este şi destul de adânc. Seara am trecut apa umflată… şi am trecut-o îmbrăcaţi, cu raniţele în spate. Apa ne-a venit până deasupra de piept …tovarăşii şi-au pirdut încălţamintea acolo. După ce am trecut apa am urcat pe munte. După vreo oră de mers prin pădure am simţit în spatele nostru o patrulă germană călare şi am auzit focuri de armă. Focurile de armă se înteţeau şi atunci noi am început să mergem mai repede. Şi am mers vreo trei ore, cred că nu exagerez, peste douăzeci de kilometri. Disciplinaţi, nimeni nu vorbea, şi ne feream chiar să călcăm pe crengile care ar puteau sa facă zgomot. Ne-am depărtat, nemţii ne-au pierdut urma. Oamenii nu mâncaseră de câteva zile şi, cu o zi înainte, noi hotărâsem să culegem urzici de munte şi măcriş pe care să-l fierbem în gamelă să putem să ne astâmpara puţin foamea. Şi astfel tovarăşii au primit ordin să culeagă urzici să putem face mâncare. Unii au cules urzici, alţii au cules alte buruieni, dar, în sfârşit. ne-am păcălit oarecum foamea.
În drumul nostru am întâlnit un schit – Schitul Durău. Înainte de a merge la schit, am strâns tovarăşii şi le-am arătat cum trebuie să se comporte la schit, la biserică. Pentru că tovarăşii noştri radio-telegrafişti sovietici nu ştiau să se închine, i-am învăţat. Am ajuns la schit. Preoţii de acolo ne-au primit ca pe nişte ostaşi români, ne-au dat mâncare.. Pentru că cei doi radio-telegrafişti nu ştiau să vorbească româneşte şi călugării să nu bănuiască ceva, am spus că pe unul îl dor măselele şi celălalt e bolnav. Călugării s-au manifestat duşmănos împotriva Uniunii Sovietice, împotriva armatelor sovietice. Noi n-am căutat să-i combatem. După ce am mâncat, am pornit mai departe.
Dimineaţa am luat alimente de la mânăstire şi am plecat mai departe. Ajungând pe Ceahlău, ne-am oprit la o cabană, pentru că ne prinsese o ploaie torenţială. Cabana avea uşa de fier pa care am spart-o ca să intratm şi să ne adăpostim. Acolo am găsit nişte fasole pe care am fiert-o şi am mâncat-o. Am coborât la o stână să ne informăm şi de acolo am putut să cumpărăm o oaie pentru hrana noastră. Dimineaţa am început să coborâm de pe munte. Ne-am făcut ordin de serviciu fals că am face parte din Batalionul 12 fortificaţii de munte. Am ajuns în comuna Izvorul Muntelui, apoi la marginea localităţii Bicaz. Se terminase drumul pustiu, de munte. Şi atunci am hotărât să plecăm la Piatra Neamţ cu ajutorul plutelor de pe Bistriţa. Am pornit cu plutele. Cu prima plută a plecat jumătate din grup şi cu a doua plută a plecat cealaltă jumătate din grup. Prima plută a ajuns la Piatra Neamţ după vreo două ore şi ceva de mers. La Piatra Neamţ, la debarcaderul care era în dreapta râului, erau câteva batalioane de nemţi. Aşa că am hotărăt să coborâm pe partea stângă a râului. Am coborât de pe plută şi ne-am dus pe un câmp lângă gară. Am aşteptat să vină a doua plută. Când a doua plută a ajuns la debarcader, pluta s-a rupt şi tovarăşii au căzut în Bistriţa. Tovarăşii s-au salvat apucându-se de lemne, însă am piedut un pistol automat, un aparat de radio-emisie, un binoclu şi un pistol. Mai departe am hotărât să plecăm cu trenul, aşa că am mers la gară şi am scos bilete de tren plătite. Noi ne-am gândit aşa: pentru conductorul de tren avem bilete de tren, iar pentru şeful trenului, care era jandarm, aveam ordin de serviciu. Noi ziceam că eram în regulă şi faţă de unul şi faţă de celălalt. Dar nu eram în regulă pentru că militarii călătoreau cu foi de drum. Ne-am urcat într-un vagon de marfă acoperit şi am plecat spre Bacău. La Bacău ne-am dat jos şi am căutat să dispărem din gară ca să nu fim descoperiţi că nu suntem ostaşi români. Am găsit un loc mai dosnic la un muncitor cismar unde am stat pâna dimineaţa, când am luat trenul care mergea la Ploieşti. În staţia Brazi ne-am suit într-un tren german unde am stat pe coridor. Când am ajuns la Timişul de Sus, am coborât şi am pornit peste calea ferată şi am suit pe munte. Ne-am ales baza şi ne-am instalat. Am făcut un fel de cabană camuflată cu crengi de brad. Apoi ne-am gândit la misiunea noastră. Noi trebuia să împiedicăm plecarea pe front a petrolului românesc. Am minat şaisprezece sau optsprezece trenuri care transportau petrol românesc. În asemena misiuni au fost trimişi toţi tovarăşii din grup.
Când baza noastră a fost atacată de trupele de jandarmi, eu cu mai mulţi tovarăşi eram plecaţi într-o misiune de minare. De obicei, când veneam din misiune obişnuiam să fac control grupului, să mă conving de vigilenţa tovarăşilor. Încercam să mă apropii de bază să văd dacă ei mă simt. De data asta, mi-a sărit imediat în ochi faptul că focul de la bucătăria noastră nu mai ardea şi se veda foc la colibe. Apoi am văzut nişte foi de cort colorate, şi mi-am dat seama că nu sunt foile noastre de cort. În acelaşi timp, am auzit şi voci pe care nu le cunoşteam. Am văzut un soldat cu baionetă la centură. Noi n-am avut baionete la noi. Atunci mi-am dat seama că nu sunt oamenii noştri. Şi am început să să ne retragem. Dar în momentul când ne-am retras am fost văzuţi. Am fugit în vale, au tras şi s-a luat după noi patrula care se găsea acolo, vreo zece – doisprezece inşi. Noi n-am luat-o în jos pe potecă unde puteam fi ajunşi de patrulă, am luat-o pe coasta muntelui spre Predeal. După o retragere de vreo oră ne-am oprit.. Cu restul grupului, cu cei care fuseseră la bază, nu ne-am mai întâlnit. Am plecat spre Sinaia. Rămaşi fără bani şi muniţie am hotărât să ne ducem în Moldova, la Târgu Neamţ ca să trecem frontul la sovietici. N-am reuşit. Ne-a întors pe Valea Prahovei. În noaptea de 23 august mă găseam la Chitila. După ce am aflat de comunicatul difuzat la Radio Bucureşti, m-am prezentat la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Apoi am luat parte la păzirea lui Ion Antonescu în Vatra Luminoasă. Şi cu aceasta s-a încheiat misiunea grupului nostru.
