În primăvara anului 1944, sovieticii au trimis în România o echipă cu misunea de a sabota transportul de petrol către Germania. Grupul Alpin Carpaţi a trecut linia frontului în Bucovina şi a avut nevoie de aproape o lună de zile să ajungă pe Valea Prahovei. Drumul nu a fost uşor, existând pericolul ca membrii Grupului Alpin Carpaţi să fie depistaţi de Armata sau Jandarmeria Română. Au trebuit să se strecoare printre punctele de control, să meargă pe poteci puţin umblate. Lipsa hranei a fost una din problemele grupului, după cum îşi aminteşte Manea Tudor.
După câteva zile, am terminat alimentele cu care trecusem frontul şi am început să facem pur şi simplu foamea. Mi-aduc aminte că, odată, am ajuns la marginea unui luminiş. Împreună cu tovarăşul Goidea ne-am dus să cercetăm puţin luminişul. Şi deodată ne apare un cerb. Goidea, de cum l-a văzut: “Ce friptura bună e aici!” A pus pistolul la ochi şi a tras. A rănit cerbul şi noi, flămânzi, am mers după el mult timp, am mers după dâra de sânge, însă cerbul a fost mai voinic şi noi nu l-am mai putut găsi. Şi am rămas mai departe flămânzi. Când am intrat pe platoul de deasupra Ceahlăului, a început o furtună că nu puteam să ne ţinem în picioare. Odată cu furtuna a început şi ploaia, o ploaie torenţială. De-a buşilea am început să traversăm platoul şi mergând pe brânci am găsit scris pe lespezile de deasupra Ceahlăului: “500 m până la cabană” şi arăta săgeata. Atunci am văzut că acolo este o cabană şi ne-am îndreptat spre această cabană. În vârful muntelui, nu numai că era vânt şi ploaie, dar era şi frig. Ne ducem la cabană, cabana închisă. O înconjurăm, o cercetăm, nici o posibilitate. Cabana era din beton şi uşa de fier. Atunci am găsit un stâlp destul de gros şi lung, am făcut un berbec din el, am spart geamul de deasupra uşii, care era din scânduri întărit cu fier şi prin geamul spart eu am intrat 
în cabană şi am deschis uşa pe unde au intrat şi ceilalţi tovarăşi. Spre bucuria noastră aici am găsit ceva fasole, puţin ceai, zahăr, spirt …ne-am putut face câte o frecţie…. Şi am folosit această cabană singuratică să ne odihnim şi usca. De aici noi am comunicat prin radio la Moscova unde am ajuns. A doua zi am plecat mai departe. După o călătorie lungă şi obositoare am ajuns pe Valea Prahovei, lângă Posada, unde ne-am instalat baza. Într-o zi, împreună cu un alt tovarăş am plecat la Predeal ca să ne informăm şi să cumpărăm alimente. Era ora zece seara, tot oraşul era camuflat, pe stradă se plimbau ofiţeri nemţi şi români. Ne-am strecurăm neobservaţi şi am intrat într-un restaurant. Noi eram nemâncaţi de atâta timp, cum am văzut restaurantul plin de alimente am comandat ciorbă, friptură, bere, pâine. După foamea pe care o făcusem atâtea zile ne gândeam dacă o să ne ajungă mâncarea…. La început am băut puţină bere şi apoi am mâncat ciorba. De-abia am mâncat ciorba că după aceea n-am putut să mai mâncăm nimic. Stomacul era prea mic, de atâtea zile unde n-am mai avut nimic în el, şi a fost imposibil să mai mâncăm mai departe ceva. A trebuit să lăsăm totul acolo, şi de la bufetul restaurantului am cumpărat pâine, salam şi alte alimente pentru ceilalţi tovarăşi. Când ne-am întors în tabără, toţi ne aşteptau “ca pe pâinea caldă” fiindcă chiar veneam cu pâine caldă. Le-am dat alimentele, au mâncat. După ce au terminat ei de mâncat, atunci a început nouă să ne fie foame.
[Arhiva de Istorie orală – Radio România. Înregistrare realizată la Institutul de istorie al Partidului Comunist Român, 18.06.1956]
