Cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, Agenţia de Presă RADOR vă oferă o colecţie de mărturii şi voci inegalabile – păstrate în Arhiva de Istorie Orală a Radio România şi în Fonoteca de Aur a radioului public – crâmpeie de existenţă şi manifestare artistică ale unor mari personalităţi culturale ale României, mesajele lor puternice în sprijinul afirmării identităţii naţionale.
Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte.
La aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, în 1955, scriitorul Tudor Arghezi a rostit câteva cuvinte, frumos meşteşugite, în faţa microfonului Radiodifuziunii. Astăzi, înregistrarea se păstrează în Arhiva de Istorie Orală a Radio România.
“A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine, poezia aparţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neînchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit? Câteva reflexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…”
R465 / Arhiva de Istorie orală – Radio România; Înregistrare realizată în 1955]
Enescu realiza pe vioară lumina pe care contemporanul lui obscur, Ştefan Luchian, o aşternea cu penelul pe pânză.
Cu penelul legat de încheietura paralizată, Ştefan Luchian continua să lucreze. A pictat „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc. Printre admiratorii şi prietenii statornici ai „pictorului florilor”, „cel mai român dintre pictorii noştri”, s-a aflat poetul Tudor Arghezi care, la microfonul Radiodifuziunii Române, a conturat un delicat portret al lui Ştefan Luchian. Astăzi, înregistrarea se păstrează în Arhiva de Istorie orală – Radio România.
Tudor Arghezi: „Înaintea primului mare război din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de la om la om, două mari personalităţi, doi artişti: compozitorul Enescu şi pictorul Luchian. Unul artist al sunetului frumos, şi celălalt artist al pensulei delicate. (…)
Pictorul Ştefan Luchian – a cărui recunoaştere revoluţioară a venit nespus de greu şi de târziu – era o valoare certă pentru sensibilitatea şi intuiţiile de profunzime ale lui George Enescu. Enescu realiza pe vioară lumina pe care contemporanul lui obscur o aşternea cu penelul pe pânză. Pe când pictorul era hulit şi defăimat în primul rând de confraţii lui, şi inexistent pentru elita socială aproximativă din vremea lui, George Enescu fără aderenţă imediată cu pictura avea harul să-l presimtă, să-l înţeleagă şi să-l pătrundă. Bolnav şi mizer şi trăind ca vai de lume, Luchian a fost nevoit să se scoboare până la îndeletnicirea de zugrav cu bidineaua. Acesta era nivelul epocii în care George Enescu iubea în secret pictura durerosului lui contimporan. Ca să ne dăm seama cu precizie de gradul acestui nivel şi de halul de decădere în care se afla societatea noastră de parveniţi înfumuraţi de atunci, trebuie să mai spunem că, răstignit de aproape zece ani de paralizie, Luchian a fost arestat din pat pentru escrocherie artistică. Bietul om nu a mai putut răbda şi această ultimă neruşinare şi a murit numaidecât. Asta s-a petetrecut nu prea demult, în 1916, acum 39 de ani.
Cu toate că mai tânăr decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. Îl vizitam des în casa lui, marcată azi cu o placă de marmură de cimitir. El îşi primea puţinii prieteni rămaşi în atitudinea lui Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se ca să-l chinuiască până în ultima secundă cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetenţa medicală de atunci. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicui ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteiea ei ca să lucească vag pe întuneric lucrurile din odaie.
L-am găsit într-o dimineaţă zguduit, dar însufleţit şi cu ochii lui frumoşi aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa, dacă nu plăcută, cel puţin suportabilă, mai trăiau din el ochii şi glasul care a vorbit articulat până la stingerea fiinţei întregi. Luchian plângea. Plângea de o emoţie fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi i-a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog! Sunt George Enescu…” Mâinile nu şi-au putut strânge pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an. Amintind de darul discret făcut unui artist părăsit, într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu ce i s-ar putea duce acum, pe mormântul de-abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru ce cu adevărat nu poate întrece aducerea aminte…”
[R465 / Arhiva de Istorie orală – Radio România; înregistrare realizată în 1955]
În atelierul lui Brâncuşi te-ai fi crezut într-o peşteră, poate sub pământ, în care un ciclop era preocupat să transforme acest material lemnos în lucruri de care să se minuneze lumea.
În Arhiva de istorie orală – Radio România se păstrează un fragment dintr-un interviu cu profesorul şi academicianului George Oprescu, profesor la Academia Belle Arte. Mărturia sa, difuzată la radio în 1963, are o dublă valoare: aceea a omului care l-a cunoscut pe Brâncuşi şi aceea a specialistului, critic şi istoric de artă.
George Oprescu: „Pe Constantin Brâncuşi, ilustrul sculptor român, l-am întâlnit de două ori în viaţă, de fiecare dată în atelierul lui din Paris, pe Impasse Ronsin, unde a trăit o jumătate de secol, din 1907 până la moarte, adică până în 1957. Întâia oară, s-a întâmplat imediat după primul război mondial.
Atelierul lui Brancuşi, foarte vast, era în întregime ocupat de enorme bârne de lemn vechi, unele late de 50 – 60 cm şi lungi de câţiva metri, aduse dintr-un sat din Bretania unde se dărâmase un număr de case. Unele peste altele, aceste bârne aşteptau mâna măiastră a artistului. Te-ai fi crezut într-o peşteră, poate sub pământ, în care un ciclop era preocupat să transforme acest material lemnos în lucruri de care să se minuneze lumea. Şi cum în aceea epocă eram foarte pasionat de Wagner şi de mitologia wagneriană, nimic nu mi se părea străin ca înfăţişare de ceea ce vedeam.
Nu mai ţin minte exact problemele pe care le-am discutat cu Brâncuşi, în orice caz au fost foarte generale şi s-au mărginit mai ales la explicaţiile pe care mi le-a dat artistul în cuvinte înţelepte şi precise, domol spuse, despre atitudinea sa atât de nouă atunci faţă de materialul din care era executată o opera. Mărturisesc că m-a impresionat pasiunea şi înţelegerea adâncă a artistului pentru valorile materiale cu care lucra.[…]
În ce priveşte arta populară a ţării de origine a lui Brâncuşi, sculptorul se hrănise cu ea în copilărie şi în adolescenţă. Îi cunoştea toate implicaţiile. Era deci natural ca autorul Înţelepciunii pământului, al Coloanei infinite şi al Pasării măiestre să vadă în această direcţie viitorul sculpturii. Din această artă populară a izvorât o mare parte a inspiraţiei sale, de atitudinea sa faţă de temele acestea, faţă de materialul şi de procedeele de execuţie de care se servise poporul mai înainte, trebuie să ţinem seama dacă vrem să înţelegem motivele adânci ale artei lui Brâncuşi.
Este convingerea puternică ce mi-a rămas după cele două contacte avute cu acest excepţional artist a cărui faimă este astăzi răspândită în lumea întreagă.”
Urmaşilor mei Văcăreşti, las vouă moştenire creşterea limbii româneşti şi a patriei cinstire!
„N-a fost niciodată despărţită de ţara în limba căreia n-a scris. O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea, şi sufletul românesc…. O asemenea personalitate onorează două literaturi.” spunea Camil Petrescu despre Elena Văcărescu.
Scriitoarea născută în 1864 într-o mare familie boierească, aceea a diplomatului Ioan Văcărescu şi a poetului Iancu Văcărescu, şi-a făcut studiile la Paris. Acolo avea să se stabilească mai târziu definitiv, pentru a uita iubirea împărtăşită, dar inacceptabilă politic faţă de prinţul moştenitor Ferdinand. A devenit o figură marcantă a culturii româneşti şi franceze, a scris poezii, romane, teatru, memorialistică, a făcut prelucrări folclorice româneşti, a tradus versuri. Opera sa a fost admirată de Victor Hugo şi Anatole France, a primit numeroase premii, unele oferite de Academia Franceză. Pentru contribuţia la creşterea prestigiului României peste hotare, în 1925 a fost primită în rândurile membrilor Academiei Române.
În Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii se află un fragment din celebrul “Testament” al lui Ienăchiţă Văcărescu, citit de Elena Văcărescu, înregistrat la Paris în 1913:
„Vechea şi strălucita familie boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag, a dat ţării trei poeţi: Alecu, Ienăchiţă şi Iancu Văcărescu. De Ienăchiţă Văcărescu voi spune mult-cunoscutul lui testament: Urmaşilor mei Văcăreşti, las vouă moştenire creşterea limbii româneşti şi a patriei cinstire!”
Vioara se cheamă Stradivarius Elder-Ion Voicu. Pentru că Elder a fost primul proprietar şi Ion Voicu al doilea.
În anii ‘50 ajunsese cel mai strălucit violonist al vremurilor sale. În cei 50 de ani de carieră, Ion Voicu a susţinut sute de concerte în întreaga lume, unde a cântat alături de mari interpreţi ca Yehudi Menuhin, David Oistrach, Leonid Kogan sau Igor Oistrach. Ion Voicu a fost directorul Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti timp de 10 ani şi, în 1969, a contribuit la crearea „Orchestrei de Cameră”. Despre personalitatea şi familia sa, Arhiva de istorie orală a Radio România păstrează o frumoasă mărturie directă: aceea a fiului său, dirijorul Mădălin Voicu, într-o înregistrare din anul 2009.
Mădălin Voicu: „Bunicul, care era unul dintre ţambalagiii preferaţi ai lui Grigoraş Dinicu, i-a cumpărat o vioară şi tata a fost aşa de impresionat şi şi-a dorit atât de tare să vadă cum se foloseşte acest instrument, încât până seara a învăţat două hore şi-o sârbă. După aceea el a învăţat singur să cânte, devenind un exemplu, o stea a cartierului, deşi avea 9-10 ani. Bunicul i-a fost profesor primii 3-4 ani de zile, că tata mare cânta şi la vioară. Şi după aceea, următorul profesor a fost Titi Niculescu, un mare violonist, absolvent al Conservatorului… Tata prefera să stea acasă să studieze, decât să meargă prin oraş sau la film. După ce a prins gustul viorii, studia între 6 şi 8 ore pe zi. La 15 ani a intrat la Conservator, direct în anul III sau IV, deci n-a intrat în anul I, cum fac toţi.
[…]
La Berna s-a dus la Casa Werro care era o casă importantă de lutieri, a văzut vioara, ăla i-a zis: “Dom’le, nu ai dumneata bani s-o cumperi” şi tata i-a zis: “Uite, mai lasă-mă două zile ca să văd şi eu dacă pot…” A dat telefon acasă, a spus cât costă, era o sumă derizorie, deci nu era o mare cantitate de bani, dar pentru România conta, era undeva la vreo optzeci şi ceva de mii de franci elveţieni. Şi i-au trimis banii, tata s-a dus şi a cumpărat-o, a venit cu ea acasă… vioara se cheamă Stradivarius Elder-Ion Voicu. Pentru că Elder a fost primul proprietar şi Ion Voicu al doilea.
[…]
Mi-aduc aminte că veneau la noi oameni din toate domeniile. Din zona medicilor îi ţin minte pe profesorul Firică şi pe profesorul Burghelea. De asemenea veneau arhitecţi, generali, foşti generali de-ăia care se îmbrăcau în uniforme la paradă – eu eram impresionat când îi vedeam! Şi în aceeaşi măsură oameni de mare cultură, cum a fost Valentin Gheorghiu, Vladimir Orlov, Lipatti, Herlea, Magdalena Popa, Irinel Liciu, Spiess… inclusiv personalităţi care veneau în România, Jascha Heifetz, Menuhin, Isaac Stern, Schering, Oistrach, Kogan, Celibidache, Rubinstein… „
AUDIO: Ion Voicu, despre întâlnirea cu Enescu – fragment dintr-un interviu realizat de Silviu Gavrila în 1967, păstrat în Fonoteca de Aur:
Toată lumea care l-a ascultat pe Iorga şi s-a înfruptat din ştiinţa lui şi farmecul de mare povestitor
“Literatura română” avea să fie prima conferinţă din cadrul unui lung şir, pe diferite teme, cunoscute şi apreciate atunci şi acum, rostite de marele savant Nicolae Iorga la microfonul abia înfiinţatei Societăţi de Difuziune. În Arhiva de istorie orală există mărturii ale unor angajaţi ai Societăţii de Radio care au asistat la înregistrarea şi la difuzarea conferinţelor lui Nicolae Iorga, în anii ‘30.
„În 1935 când am intrat eu în Radio, erau două emisiuni pe zi: una la prânz de la 1 la ora 3, iar a doua de la 6 la 12 noaptea (…). Erau transmise şi conferinţe ţinute la Radio ale unor persoane celebre: profesorul Simion Mehedinţi, pe care l-am avut eu profesor şi mi-a făcut o plăcere deosebită când – eram chiar de serviciu – când l-am putut conduce la cabină pentru conferinţă; profesorul Nicolae Iorga, care ţinea conferinţe săptămânal, vinerea; profesorul Bâznoşanu şi toate personalităţile culturale ale ţării s-au perindat prin faţa microfonului.
Serviciul Prezentării Programelor avea ca sarcină urmărirea sau executarea programului, conform indicaţiilor sau programelor pe care le aveam în faţă. Era o foaie roz, în care erau diferite rubrici şi cu ora fixată, cât trebuiau să ţină aceste conferinţe sau manifestări muzicale. De obicei, programul se executa exact, aveam însă uneori şi cazuri când se depăşeau orele stabilite şi trebuia să căutăm să normalizăm programul, să facem anumite ajustări din numerele care urmau aceluia care depăşea programul. Iar dintre conferenţiari se mai întâmpla să depăşească 1-2 minute profesorul Iorga – toată lumea care l-a ascultat şi s-a înfruptat din ştiinţa lui şi farmecul de mare povestitor ştie că vorbea frumos şi cu multe divagaţii, pentru că avea dorinţa să ne facă să cunoaştem tot sau cât mai mult posibil – şi, de obicei, depăşea timpul fixat şi atunci… eh, căutam să intrăm în normal.
De altfel, la întocmirea programelor, atunci când era conferinţa profesorului Iorga, se avea grijă să urmeze un program de discuri şi atunci, natural, scoteam discurile ca să putem intra la ora exactă, când urma radiojurnalul.”
[Alice Perşoiu, secretară la Direcţia programe, 1935-41; la Serviciul teatral 1941-49; C 73, Arhiva de istorie orală, interviu realizat de Silvia Iliescu, 10.11.1994]
„Nicolae Iorga, încă din 1929, vorbea la radio. Vorbea liber. El totodeauna „deraia” de la text şi începea să facă divagaţii, nu directe, ci aşa, cu subînţelesuri… Ştiu că odată a venit chiar directorul general Sărăţeanu, care a zis: ”Te rog, lasă-mă pe mine cu mâna aici, la boton”! Stătea cu mâna pe buton, cu frică ca Iorga să nu spună ceva contra nemţilor, că era epoca când nemţii veniseră în ţară. „
[Paul Ştiubei, inginer; C 145, Arhiva istorie orală, interviu realizat de Silvia Iliescu, 30.09.1994]
Vocea lui Nicolae Iorga, 1927, fragment din Fonoteca de Aur:
„Generaţia viitoare va trebui să ştie ceea ce generaţia trecută a ignorat: valoarea fondului propriu, valoarea acestui fond în toate domeniile, de la poezia populară, de la arta aceluiaşi popor ţărănesc până la manifestaţiile care s-au continuat în decursul secolelor. Această sinteză, hrănită necontenit de influenţe occidentale, va constitui fără îndoială, pentru dezvoltarea civilizaţiei româneşti, momentul cel mai fericit pe care înaintaşii n-au făcut decât să-l pregătească, acceptând partea acestor urmaşi mai fericiţi.”
Cultura desfiinţează graniţele, anulează ostilităţile ideologice
În 1988, cu câteva luni înainte de a se stinge din viaţă, Şerban Cioculescu – istoric literar, critic, memorialist, eseist şi editor – transmitea un salut românilor din străinătate şi mesajul: cultura desfiinţează graniţele, anulează ostilităţile ideologice. Interviul, realizat de Ioana Niţescu pentru postul Radio România Internaţional, se află astăzi în Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii. Vă oferim un fragment audio şi un fragment transcris, din care răzbat până la noi inteligenţa remarcabilă şi spiritul caustic al profesorului şi academicianului Şerban Cioculescu.
„Ascultătorilor mei de la radio le urez – nu tuturor, unora dintre ei! – să nu se mulţumească cu cultura audiovizuală. Televiziunea, Radio, sunt admirabile instituţii, însă sunt şi o capcană de a scuti pe respectivii iubitori de cultură de a-şi face cultura la sursă, citind cărţi. Şi cititnd cărţi şi reviste. […] Voi aminti că în 1923 sau ’24, poate chiar mai curând, 1922, Ideea Europeană a iniţiat o anchetă: De ce nu avem scriitori? Camil Petrescu a răspuns: “N-aş putea spune că n-avem scriitori, dar n-avem cititori!” Astăzi avem şi scriitori, avem şi cititori! Însă, o parte dintre cititori sunt captaţi de această cultură radio-vizuală. Deci, aş recomanda şi oamenilor maturi ceea ce Lenin recomanda tinerilor: “Citiţi, citiţi, citiţi!”
Românilor de peste hotare le adresez un salut, convins că păstrează totuşi melancolia locurilor natale şi că o parte din această suferinţă a lor, oricât s-ar simţi de bine acolo, este alinată prin citirea cărţilor şi periodicelor române de-aicea pe care le primesc. Am fi bucuroşi de reciprocitate… Am urmărit cu mare interes lucrările lui Mircea Eliade, Eugen Ionesco, lui Emil Cioran şi în acest fel credem că şi auditorii noştri din străinătate păstrează cultul a cel puţin un număr de doi-trei scriitori români, fiecare. Aşadar cultura desfiinţează graniţele, anulează ostilităţile ideologice. Consider că principalul agent al înfrăţirii între oameni este cartea. Şi că şi cărţile de la noi, o parte din ele, pot să satisfacă pe românii din depărtare, din Europa şi din Statele Unite.”
Fragment audio din acelaşi interviu realizat în 1988, păstrat în Arhiva de Istorie Orală:
