La scurtă vreme după câṣtigarea alegerilor falsificate din 1946 ṣi după ce puterile occidentale au recunoscut guvernul Petru Groza, comuniṣtii români coordonaṭi de la Moscova au intensificat „răfuielile” cu liderii partidelor care li se opuneau. În 1947 au fost numeroase arestări din elita politică: pe 20 martie peste 300 de persoane, iar în mai 600. Pintilie Bodnarenko, zis Pantiuṣa, agent superior NKVD venit la Bucureṣti pentru a „îndruma” acṭiunile Siguranṭei, primise ordin să compromită rapid conducerea Partidului Naṭional Ţărănesc, cel mai activ partid de opoziṭie. La 14 iulie 1947 câṭiva fruntaṣi ṭărăniṣti fuseseră atraṣi într-o cursă la Tămădău ṣi arestaṭi.
Teroarea s-a instalat în întreaga ṭară. În munṭi erau grupuri de fugari înarmaṭi care încercau să se opună noilor autorităṭi sau cel puṭin să se apere de arestări. Unele dintre aceste grupuri erau organizate de ofiṭeri care fuseseră pe front, iar acum erau disponibilizaṭi abuziv, pe baza Legii 433 din 1946 pentru crearea cadrului disponibil în Armată. Într-o astfel de situaṭie se afla sublocotenentul Mircea Carp cunoscut mai târziu ca jurnalist ṣi director la posturile de radio Vocea Americii ṣi Radio Europa Liberă. Până să reuṣească să plece clandestin în lumea liberă în 1948, avea să fie mai întâi arestat în munṭi, la Oaṣa, lângă Sibiu. Acolo se aflau casele de vacanṭă ale câtorva fruntaṣi ṭărăniṣti ṣi cabana de vânătoare a scriitorului Mihail Sadoveanu devenit omul comuniṣtilor încă din 1944.
Într-un interviu păstrat în Arhiva de istorie orală, Mircea Carp a povestit ce s-a întâmplat în vara anului 1947 la Oaṣa.
„În 1946, până la 9 august, eu făceam încă parte din cadrele Armatei Române. Eram sublocotenent, terminasem războiul şi cel din răsărit şi cel din apus, fusesem rănit, decorat şi îmi vedeam de treabă în unitatea mea, Centrul de instrucţie al cavaleriei de la Sibiu. Moralul în armată era însă la acea dată foarte scăzut şi mă refer în special la ofiţeri şi la subofiţeri, pentru că un an mai înainte fusese aprobată deja Legea cadrului disponibil care prevedea scoaterea din cadrele active ale Armatei ale unui mare număr de ofiţeri şi de subofiţeri, dar nimeni nu ştia exact când va avea loc şi în ce condiţii, deşi cu toţii, ca să spun aşa, eram siguri că vor fi condiţii de ordin politic în primul rând, adică toţi ofiţerii şi chiar subofiţerii care nu se arătau a fi în favoarea noului regim din ţară. […] Ei bine, la 9 august 1946 au apărut listele cu cei peste 9.000 de ofiţeri din cadrele active care au fost trecuţi în cadru disponibil.[…]
Am fost arestat la Oaşa, sus pe munte; coincidenţa a făcut ca să fie tot pe 9 august, în 1947, mă dusesem pe munte într-o misiune de a pleca mai departe de la Oaşa şi a mă întâlni cu un grup de ofiţeri români care erau în munţi şi care pregăteau – de fapt pregăteam, pentru că lucrasem şi eu ceva la Bucureşti în legătură cu această situaţie – o rezistenţă armată. Motivul oficial ca să zic aşa a fost că mă duceam sus pe munte, la Oaşa, să mă întâlnesc cu Şerban Ghica cu care sunt rudă şi care se găsea sus pe munte şi să-i spun să coboare la Bucureşti, pentru că e vorba să i se confişte casa familiei, casa lui din Bucureşti, de pe Calea Victoriei.
Ei, plecând la Sibiu şi de-acolo fiind îndrumaţi mai departe la Sebeş-Alba şi de acolo să plec sus la Oaşa, pe drum am făcut imprudenţa să mă destăinuiesc unui preot român din Sebeş-Alba şi să-i spun motivul adevărat al plecării mele pe munte. Nu pot să fiu sigur că el a fost acela care m-a denunţat, dar fiind singura persoană care a aflat adevărul misiunii mele în munţi, cred totuşi că acest preot din Sebeş-Alba a fost cel care m-a denunţat Siguranţei – pe vremea aceea Siguranţă era, nu Securitate. Din aceste motive prefer să-i ţin numele sub tăcere.
Sus, pe munte, la Oaşa unde erau câteva vile – astăzi mi se pare că este un baraj acolo – pe vremea aceea era un lac foarte frumos de pescuit, unde avea casă şi Mihai Sadoveanu, avea casă şi Ionel Pop, nepotul lui Maniu, liderul naţional-ţărănist ṣi [Ieronim] Stoichiţă de la Sibiu. Acolo sus, pe munte, îmi aduc aminte că am pregătit o seară foarte plăcută pe terasa vilei lui Ionel Pop, în prima zi a sosirii mele, urmând ca dimineaţa, înainte să se facă lumină, să plec mai departe.
Ei bine, dimineaţă, înainte să se facă lumină şi să pot pleca din casa domnului Stoichiţă, toate vilele de acolo – cred că vreo ṣapte la număr – au fost invadate de jandarmi şi de Siguranţă şi am fost cu toţii arestaţi, mai puţin Mihai Sadoveanu care, cum am aflat mai târziu, plecase deja din după-amiaza zilei de 8 august de-acolo. Probabil că le-ar fi fost autorităţilor comuniste destul de penibil să-l lase [doar pe el] nearestat, în timp ce ceilalţi, cum spuneam, Ionel Pop, Rozin, Carp, Stoichiţă, generalul Gheorghiu, ar fi fost arestaţi acolo.
Ei, de acolo am fost dus la Alba Iulia peste zi şi de acolo mai departe la Sibiu, la Siguranţă. […] În primul rând că la Sibiu am stat vreo trei zile, patru zile maximum, în care timp am fost anchetat şi o parte din cei arestaţi au fost puşi în libertate, cum a fost generalul Gheorghiu, cum a fost domnul Rozin, pentru că într-adevăr nu li se găsise nimica şi pentru că, cred eu, motivul arestării să zic „în masă„ – deşi nu e vorba decât de vreo 12 persoane – a fost prezenţa mea acolo şi prezenţa lui Ionel Pop, nepotul lui Maniu. Până la urmă am rămas arestaţi numai Ionel Pop cu băiatul lui, Titu Pop, care literalmente săracul de el a intrat la apă fără nici o vină decât că era băiatul lui Ionel Pop, şi cu mine.
Am fost duşi de la Sibiu la Ministerul de Interne la Bucureşti. La Bucureşti am stat în celulele din subsolul Ministerului de Interne devenit mai târziu Comitetul Central al Partidului Comunist Român, am dat deja peste toate aceste personalităţi care fuseseră arestate după Tămădău şi unele chiar înainte. Mă refer la marele Iuliu Maniu, Mihalache, Popovici, mă rog, şi o serie de alte personalităţi. […]
Ei, la Sibiu toată ancheta cu mine început pe chestiunea ce căutam eu de fapt acolo în munţi, la Oaşa. Desigur că eu mi-am menţinut legenda pe care mi-o făcusem, că îl căutam pe Bani Ghica – pe care de altfel nu l-am mai găsit acolo, în treacăt fie spus -dar îl căutam pe el ca să-l informez asupra situaţiei imobilului din Bucureşti, lucru pe care autorităţile, anchetatorii nu l-au crezut. Şi mă rog, aveau şi dreptate, dar nu reuşeau să dea de nici un filon, de nimic, care să-mi pericliteze situaţia mai mult decât aceea de a fi arestat. […]
După ce am fost anchetat de două ori, noaptea, am fost trimis înapoi în celulă şi vreo două zile mai târziu… nu s-a întâmplat între timp nimica, am fost mutat la etajul V de la Prefectura de Poliţie, împreună cu serie întreagă de lideri naţional-ţărănişti. […] Aicea au greşit din nou, pentru că eu nu aveam absolut nici o legătură cu Partidul Naţional Ţărănesc şi am putut şi de data aceasta să mă deroghez, neavând ce să le spun pentru că literalmente nu ştiam!.. Inclusiv bătăile pe care le-am mâncat la Prefectura de Poliţie. Mă rog, nu vreau să spun că am fost un erou, pentru că nu aveam ce să tăinuiesc. Când spuneam că nu ştiu, nu ştiu! […]
Ei, de la Prefectura de Poliţie, spre sfârşitul lui noiembrie am fost mutat la Văcăreşti împreună cu alte persoane şi am rămas acolo până la începutul lui ianuarie când am fost eliberat, împreună cu alte cinci sau ṣapte persoane, dar cu dispoziţiunea clară să nu mă mişc din Bucureşti.”
[Interviu de M. Conovici ṣi O. Silivestru, 1997]
