Avocat ṣi om politic, doctor în drept ṣi ṣtiinṭe politice, Alexandru Marghiloman a fost deopotrivă apreciat ṣi criticat. Apreciat de conservatorii cu care împărtăṣea ideile politice ṣi criticat mai ales de adversarii liberali.
Alexandru Marghiloman era născut la 27 ianuarie 1854 la Buzău, în familia unui arendaṣ. Devenise mai întâi procuror, apoi judecător, avocat ṣi, la vârsta de 30 de ani, deputat de Buzău. În primul deceniu al secolului XX a fost implicat în afacerea tramvaielor, atunci când a desfiinṭat „Societatea Tramvaielor din Bucureṣti” în calitate de ministru – o măsură contestată cu vehemenṭă de liberali. De altfel, rivalitatea sa cu Ion I.C. Brătianu a fost nu numai în plan politic ci ṣi sentimental, ṣeful Partidului Liberal reuṣind să îi „fure” soṭia, pe Elisa Ştirbei.
În anii Primului Război Mondial, în timpul ocupaṭiei trupelor germano-austro-ungare ṣi bulgare, Alexandru Marghiloman a rămas în capitală, ceea ce i-a pus pecetea de „colaboraṭionist”. Dar în 1918 când Brătianu era el însuṣi compromis pentru felul în care pregătise intrarea României în război ṣi acuzat de pierderile de pe câmpurile de luptă, Marghiloman a preluat ṣefia guvernului ṣi Ministerul Internelor. Deṣi a fost prim-ministru pentru scurtă vreme – din 5 martie până în 23 octombrie 1918 -, totuṣi în timpul lui s-a înfăptuit unirea Basarabiei cu România, iar Bucovina s-a pregătit pentru a li se alătura. „În numele poporului român ṣi al regelui său, M.S. Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului ṣi proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România una ṣi nedivizibilă. Să ne înclinăm în faṭa geniului rasei noastre, care a permis poporului Basarabiei să-ṣi păstreze vie, prin veacuri, scânteia care la prima suflare a libertăṭii a aprins inimile…”, spunea atunci Marghiloman, în discursul său de la Chiṣinău.
În Arhiva de istorie orală există o mărturie din vremea guvernării lui Alexandru Marghiloman, ultimul preṣedinte al Partidului Conservator. Ea aparṭine tocmai unui om de stânga, ilegalistul Gheorghe Cristescu „Plăpumarul”, unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România. A fost înregistrată în 1972 de specialiṣtii în istorie contemporană din Muzeul de Istorie a Bucureṣtiului ṣi conṭine o imagine a lui „Alixandru” Marghiloman, cum îi spune el.
„Sub ocupaţiune, viaţa poporului român a fost grea, supraîncărcată aş putea zice. Neamţul, austriacul, ungurii şi bulgarii şi turcii, ei aveau o situaţiune din punct de vedere al aprovizionării mai îmbelşugată. Bulgarii, austriecii şi ungurii – parte din ei – cărau de la noi zilnic mii de lăzi de cinci kilograme: fasole, mazăre, porumb – ei care nu mâncau mămăligă! Acuma mămăliga era un lucru foarte [rar]… Populaţia noastră nu mai avea ce mânca.
Într-o bună zi, populaţia s-a gândit, prin nişte femei – femeile au rol mare în momentul acela, sunt organizate sub steagul roşu – s-au dus la Petre Carp, fost şef al Partidului Conservator, un om de doctrină conservatoare, un om de caracter dar un reacţionar. Le-a primit. A fost anunţat că o delegaţie de trei femei vrea să-i vorbească. S-a coborât pe Calea Dorobanţi unde avea casa, o casă frumoasă, boierească, a coborât jos, a deschis uşa. „Ce vreţi, femei?„ „Domnule ministru, suntem soţiile mobilizaţilor. Când s-a retras armata română ne-au dat ajutor 60 de lei pentru trei luni, că-n trei luni se presupune că se termină războiul. S-au cheltuit banii, nu mai avem ce mânca.„ Petre Carp le-a răspuns: „Aţi vrut război? Astea sunt urmările războiului, n-am ce să vă fac!„ ṣi-a închis uşa.
De-acolo au plecat la Alixandru Marghiloman – Marghiloman era prezidentul Crucii Roşii – a bătut la uşa lui, unde-i [acum] cinematograful [Patria], pe bulevard. Era o casă frumoasă… Eu am avut de-a face cu el când era ministru şi prim-ministru. Cu toate aceste personalităţi am discutat, fiindcă împrejurările au făcut în aşa fel ca să fiu unul dintre conducătorii mişcării muncitoreşti… S-au dus femeile la el, le-a primit foarte manierat, aşa era el: „Ce poftiţi dumneavoastră?„ „Domnule ministru, suntem soţiile mobilizaţilor, am fost la dl. Carp. A sups că am vrut război, ne-a închis uṣa. Am venit la dumneavoastră…„
De ce se duceau la ei? Erau filogermani şi deci, fiind filogermani, [credeau că] vor lua plângerea lor în atenţie pe lângă autorităţile germane de ocupaţie. „Femei, e adevărat, situaţia e grea. Nu cunoaşteţi unde a ajuns, cum cunoaştem noi… Câte sunteţi voi?„ „Suntem 100.„„Eu sunt prezidentul Crucii Roşii, să veniţi la Cruea Roşie, veniţi să lucraţi rufăria necesară pe care mi-o cere ocupantul.„ Au plecat femeile mulţumite, că le-a spus „în ziua cutare să veniţi„. S-au dus femeile. Le-a dat să facă cămăşi, izmene, rufărie, tot ce trebuia. Da’au venit la 2000 de femei n-au mai fost 100! Nu mai putea să deie Marghiloman atâta rufărie [de făcut] ca să [le] mulţumească. Copiii aveau greutăţi, începuse să se introducă cartela.
Au venit la mine aceste femei. Întâi la Carp, al doilea la Marghiloman, al treilea au venit la mine. Una dintre ele era soţia unui tovarăş cizmar organizat în sindicatul cizmarilor, al ărui prezident eram eu, al tuturor sindicatelor din ṭara românească, prezidentul general! Şi-mi povesteşte de Carp, de Marghiloman…”
