Chimist de o mare valoare, membru titular al Academiei şi apoi preşedinte al prestigioasei instituţii, ministru al Învăţământului, profesorul Ilie Murgulescu s-a născut la 27 ianuarie 1902 într-o familie de ṭărani din Cornu, judeţul Dolj. Studiile le-a făcut la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii „Regele Ferdinand” din Cluj. Doi ani mai târziu a devenit doctor în chimie şi apoi, în 1932, a plecat la Leipzig pentru un stagiu de cercetare. Acolo s-a preocupat mai ales de metodele optice aplicate în chimie şi fotochimie. Revenit în ţară ṣi-a aprofundat specializarea predând la catedră ṣi fondând în 1963 Institutul de Chimie Fizică al Academiei pe care avea să-l conducă până în 1977. După aceea a fost înlăturat din considerente politice: încercase să se opună măsurii dictate de Nicolae Ceauşescu de a scoate Institutul de Chimie Fizică de sub tutela Academiei R.S.R., măsură aplicată celor mai multe dintre institute. Un portret interesant îi face academicianul Radu Voinea, secretar general al Academiei R.S.R. în anii ’70.
“Din 1963 până în 1966, a fost preşedinte al Academiei Ilie Murgulescu. Academicianul Ilie Murgulescu, om cu deosebite calităţi ştiinţifice şi organizatorice, fusese de două ori ministru al Învăţământului – şi după părerea mea a fost un excelent ministru al Învăţământului! – într-o perioadă foarte dificilă pentru ţara noastră, atunci când presiunile politice erau destul de mari. L-aş considera alături de Spiru Haret aproape, pentru ceea ce a făcut el în perioada în care a fost ministru! El a trecut peste o serie întreagă de criterii politice înguste şi a reintegrat în învăţământ o serie întreagă de oameni merituoşi din punct de vedere profesional. M-a impresionat acest lucru, pe care l-am aflat şi atuncea, dar şi mai târziu, când, cu ocazia sărbătorilor de Anul Nou, primea enorm de multe felicitări de la o serie întreagă de profesori, cu cuvinte de recunştinţă pentru ceea ce făcuse în perioada aceea atât de critică a anilor ’50 şi începutul anilor ’60.
Din păcate însă, aş spune totuşi că la Academie Murgulescu a continuat să accentueze poate într-o măsură prea mare latura aceasta organizatorică, administrativă, în sensul că Academia avea o serie de institute… El se ducea în control la aceste institute, câteodată inopinat, când directorul institutului era plecat în străinătate, făcea o serie de constatări. A doua zi îi chema pe cercetători în aula Academiei, le citea o serie de observaţii, li se întocmea un plan de măsuri, lucru care a supărat, mai ales că o serie de institute erau conduse de membri ai Academiei. Adică, ceea ce vreau eu să arăt este că academicianul Murgulescu, cu calităţi deosebite ştiinţifice şi chiar organizatorice, nu a reuşit să sesizeze foarte clar diferenţa dintre un minister şi o Academie unde preşedintele nu este nimic altceva decât, să zic aşa, primus inter pares. El a supărat pe destul de multă lume şi-mi amintesc că într-o adunare generală cineva s-a exprimat, referindu-se la aceste vizite pe care le făcea la institute, numindu-le descinderi. Este de presupus că în perioada respectivă o serie de membri ai Academiei s-au plâns organelor politice superioare şi, cum plângerile nu se fac întotdeauna aşa, foarte direct, ci se principializează, ei bine, situaţiile erau prezentate sub forma : “Ştiţi, la Academie este o atmosferă imposibilă din cauza conducerii… ” şi aşa mai departe.
Aceasta a dus la faptul că academicianul Ilie Murgulescu nu a mai fost reales, deci el n-a fost preşedinte decât din 1963 până în 1966, deşi ar fi putut fi reales în continuare. De ce nu a fost reales? De ce aceste plângeri au avut efectul pe care l-au avut? Este uşor de explicat, dacă ne gândim şi la situaţia din ţările care erau în aceeaşi situaţie cu noi. Să nu uităm că în Ungaria în 1956 intelectualii au avut un rol important la ceea ce s-a numit atunci „contrarevoluţia din Ungaria„. Dar să adăugăm la acest lucru faptul că mai târziu, în 1968, primăvara de la Praga şi evenimentele care au urmat n-au fost lipsite de sprijinul intelectualităţii. Şi, probabil că Nicolae Ceauşescu, cunoscând aceste lucruri din ţările vecine şi primind pe de altă parte o serie de plângeri din partea Academiei, se va fi gândit că s-ar putea şi în ţara noastră, din cauza intelectualităţii, să aibă neplăceri. Şi-atunci, probabil – asta este o presupunere a mea -, a încolţit în mintea lui ideea de a dezorganiza – să zic eu, cumva – intelectualitatea […].
O problemă delicată [la Academie] au fost alegerile din 1974 – eu, cu acel prilej, mi-a încetat activitatea de secretar general. Dar la acea sesiune de alegeri, după cum este cunoscut, a fost aleasă direct membru titular Elena Ceauşescu. Aici aş vrea să arăt că, din câte ştiu, în secţie, adică în Secţia de chimie, secţia de specialitate, au existat unele discuţii, că academicianul Murgulescu s-a opus la început, dar că, în cele din urmă, argumentul care a fost hotărâtor a fost că dacă alegerea [Elenei Ceauşescu] nu este făcută, atunci probabil dintr-o răzbunare este în pericol însăşi fiinţa Academiei noastre!…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1995]
