Actriṭa Cristina Stamate a avut toate calităṭile pentru a deveni vedetă – talent, frumuseṭe naturală, scânteie – ṣi a devenit! La Institutul de Artă Teatrală ṣi Cinematografică a intrat pe când avea 17 ani. Acolo a fost o studentă remarcabilă, la clasa regizorului Alexandru Finṭi ṣi mai apoi a Sandei Manu. A absolvit în 1967 ṣi, după un stagiu de doi ani la Teatrul din Arad, a venit la Bucureṣti, la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. În zeci de spectacole la Teatrul de Revistă, la Teatrul Naṭional de Televiziune ṣi la Teatrul Naṭional Radiofonic actriṭa plină de umor Cristina Stamate ṣi-a făcut spectatorii să se binedispună ṣi să o admire. Şi-a pus în valoare simṭul umorului, ironia ṣi autoironia ṣi a devenit foarte îndrăgită. A învăṭat copiii să joace mici roluri, făcându-i mai încrezători în ei înṣiṣi ṣi mai pregătiṭi pentru viaṭă.
Despre calea dulce-amăruie pe care a parcurs-o ca vedetă a povestit într-un interviu acordat în 2013, pentru Arhiva de istorie orală. Astăzi, de ziua actriṭei Cristina Stamate, vă oferim câteva fragmente transcrise ṣi unul audio care, împreună, alcătuiesc un autoportret fermecător.
Tu, să intri la teatru? Păi tu nu te uiṭi cum arăṭi?!
„Fratele meu mijlociu a dat la [Facultatea de] Teatru înaintea mea ṣi a picat, cu un an înainte. […] A dat la Teatru, a picat ṣi anul următor a dat la Medicină ṣi a intrat. […] Şi avea prieteni numai de-ăṣtia mari ṣi artiṣti, cu chefuri, cu nu ṣtiu ce. Şi-mi spunea tot timpul mie: „Tu, să intri la teatru?! Păi tu nu te uiṭi cum arăṭi?!„ El avea prietene care căzuseră la Teatru, erau frumoase toate, erau gătite, fardate… Eu eram un pepenaṣ, aṣa, dolofănică – am slăbit după aia – ṣi nefardată, nu ṣtiam, mama nu se farda, nu mă fardam nici eu, că aṣa e, de unde să ṣtii cum e?! Deci m-am dus aṣa „încurajată„, dar cu cel mare, fratele cel mare… […]
Şi n-am ṣtiut că la examenul ăla profesorii stabiliseră că cea mai mare notă e 8, că ei nu dau mai mult de 8 […] la admitere. Şi au luat buletinul ṣi când… nu ṣtiu, am luat 7,90, aṣa ceva. Eu eram elevă foarte bună la Sfântul Sava, pentru mine 7 ṣi ceva era o cădere îngrozitoare! Şi când m-am dus la fratele meu pierită, vânătă, spăimită ṣi am zis: „7,90„ ṣi în jur au fost niṣte urale, că n-am ṣtiut că era cea mai mare notă care s-a luat până atunci! Şi cât am stat eu jos a deschis una geamul de sus de unde se dădea examen ṣi a strigat „Mamaie!„, că era di la Moldova, „mamaie, duoi!„”
Maestre, eu mă transfer la Filologie
„Pe vremea aceea se făceau doi ani eliminatorii, primii doi. […] Era o chestie foarte deṣteaptă, că ṣcoala se făcea foarte bună ṣi puteai să te transferi la Filologie în anul următor. Şi în anul I doamna profesoară, Sandina Stan o chema, de la Vorbire scenică mi-a zis: „Domniṣoară, dumneata cu vocea asta n-ai să faci niciodată teatru.„ Şi am crezut-o! Pentru că mie mi se părea că oamenii nu pot să mintă, nu pot să se joace cu viaṭa nimănui, oamenii nu pot să emită idei, păreri, verdicte fără să ṣtie ce spun. Şi atuncea am vrut să mă transfer – aveam 10 la actorie – am vrut să mă transfer la Filologie, că am zis că nu mai pierd timpul…
Şi m-am dus la profesorul Finṭi ṣi am zis: „Maestre, eu mă transfer la Filologie.„ „De ce?„ „Pentru că mi-a zis doamna Sandina Stan că eu în viaṭa vieṭilor mele n-o să pot să fac teatru, pentru că n-am voce de teatru, că am o voce proastă de teatru„. Şi atunci maestrul Finṭi mi-a spus aṣa: „Ia gândeṣte-te tu, iubito„ – el era un mare regizor, el lucra cu toṭi artiṣtii mari! – „Beligan are voce de teatru?…„ M-am gândit un pic ṣi am zis nu. „Birlic are voce de teatru?„ „Nu!„ „Rămâne aṣa: dacă…„ – ṣi a repetat de două ori „dacă„ – „dacă tu ai talent, rămâne să transformi acest defect într-o calitate. Şi cine te aude vreodată, să zică: aha! e cutare…„ Şi acuma de câte ori aud în piaṭă, oriunde, că „Vai, doamnă, că după voce v-am cunoscut!„ ridic ochii către cer ṣi-i mulṭumesc maestrului Finṭi că m-a oprit din drum. Că dacă nu era el!…”
Eu eram explozivă, eu făceam fabule, făceam toate, făcusem dans…
„În primul an de facultate am făcut un rol, scenă dintr-o piesă care-mi era… eu nu simṭeam s-o fac aṣa. Şi el m-a condus tot timpul altfel, ceva care mi-era foarte străin mie. Am făcut cu greu dar, mă rog, am reuṣit. Şi mi-au spus ceilalṭi, am aflat ce s-a întâmplat. La examen au vrut ceilalṭi profesori din comisie, de la celelalte clase, au vrut să-mi dea 8. Şi el a zis: „Nu, ei îi daṭi 10, mie îmi daṭi 8! Ea a făcut fix cum am vrut eu… Ea nici n-a vrut aṣa, eu am vrut aṣa!…„ El a ṣtiut cât a luptat cu mine ca să fac cum vroia el, vroia ceva rigid, aspru, eu eram moale, dulce ṣi aṣa. Şi eu am hotărât că sunt aspră, rigidă ṣi aṣa.
De ce a vrut aṣa?
El aṣa simṭise!… eu cred că el a vrut să mă provoace. Eu cred că […] genul melodramatic el l-a descoperit la mine. Eu am făcut în anul I de facultate Sonia din Unchiul Vania, care este o învinsă, care este o fragilă care este o suspinătoare ṣi cu lacrima în gât tot timpul. Una urâtă de n-o iubeṣte nimeni; ṣi eu eram explozivă, eu făceam fabule, făceam toate, făcusem dans… El a găsit filonul dramatic. Am făcut în anul II de facultate cu el [Before] Breakfast , al lui O’ Neill care este o piesă într-un act în care o femeie vorbeṣte singură tot timpul, în bucătărie, ṣi îi cunoṣti toată viaṭa. Alături un bărbat, al ei, tot ce-a pierdut, tot ce-a făcut, tot ce-a ajuns… ṣi în final ăla se sinucide din cauza vieṭii pe care o au amândoi, ceva de un dramatism îngrozitor! El a făcut asta cu mine. El a simṭit că pentru mine comedia e lejeră, e aci ṣi a încercat tot…
Deci am intrat [la Teatru] dolofană, spuneau băieṭii mai mari, colegii mai mari că eram ca „un măr domnesc„, sună frumos ṣi cred că e ṣi plastic. Şi maestrul Finṭi, pedagog uluitor, mi-a spus că trebuie să slăbesc ṣi mi-a dat ṣi motivele – era deja bătrân, nu ṣtiu, avea 60 de ani, atunci mi se părea… la 17 ai mei, vă daṭi seama, era Moṣ Crăciun! – ṣi […] mi-a explicat doar că la 30 de ani se creează carura unei persoane ṣi aṣa trebuie să te prindă 30 de ani într-un… în niṣte kilograme… că altfel e foarte greu. […] Numai că Dumnezeu a râs de noi amândoi, pentru că el, după anul II a plecat, din demnitate, […] am fost ultima lui promoṭie. A venit doamna Sanda Manu, deci am avut noroc la profesori de nu se poate! El a făcut temelia, a făcut clădirea ṣi doamna Sanda Manu a pus bibilurile, a pus stucaturi, floricele, desene danteluṭe, luminiṭe, fâl-fâluri. În anul IV deci n-a putut să mai îmi dea el mie rolul principal, mi-a dat doamna Sanda Manu rol principal! Ce crezi că am jucat eu în anul IV, examenul de diplomă? Coana Chiriṭa, cu corp de vată, ca să par grasă, că eu eram deja slabă!”
La Tănase ai toate ṣansele să ajungi vedetă
„La Arad am jucat primul rol principal. […] Am iubit Aradul… ṣi am plecat de la Arad din orgoliu… Oricum, ajunsesem o aṣa de mare vedetă acolo, mă chemau ăia la dirigenṭie, pe stradă… după ce am făcut un spectacol de revistă. Am jucat teatru, eroul principal ṣi Teatrul din Arad a făcut un spectacol de revistă […] ṣi-acolo am ṭâṣnit, am făcut Marchiza de Pompadour ṣi alte chestii. Şi acolo dansam, cântam, adică de-aia făcusem eu niṣte balet, nu?…
Am venit la Bucureṣti […], am dat examen, am intrat la [Teatrul de] Revistă… eu am fost ṣi în trupa lui Andrei Şerban, când Andrei Şerban… când l-a văzut directoarea teatrului La MaMa, a fost în spectacolul în care jucam ṣi eu, că am jucat în facultate, m-a luat Andrei. Andrei a fost pe drumul vieṭii mele, că nu ṣtiam ce să optez, între revistă, teatru de… ce posibilităṭi am avut când am venit.
El v-a îndrumat spre revistă?
El mi-a spus aṣa, da. I-am zis: „Andrei am posibilitatea…„ lucra la Televiziune ṣi am zis: „Ce să fac, pot la Teatrul Tănase sau le Teatrul de Copii, ce să iau?„ Şi a zis: „Teatru n-ai să faci nici într-o parte nici în partea cealaltă, dar la Tănase ai toate ṣansele să ajungi vedetă„. Şi am ales Tănase. […]
Şi mi-am luat bărbatul de mână ṣi m-am dus la Ministerul Culturii, eu, „Vasilica-scuipă-n-ṭuică„, adică ce mai, o dudă!… „Eu sunt din Bucureṣti. Şi eu vreau să fiu acasă la mama. Nu pot să zic că revista ar fi genul vieṭii mele, dar asta e situaṭia. Vreau să vin acasă la mama mea. Şi la casa mea ṣi la ce ṣtiu eu!„ Gata, am făcut aṣa ṣi am dat [examen]… „Dar ṣtiṭi că nu aveaṭi voie să daṭi examen fără…?„ „Ei, deci dacă vă rugam frumos nu-mi dădeaṭi voie, nu? Dacă veneam: Vă rog frumos, îmi daṭi dispensă ca să dau ṣi eu examen, că se dă… L-am dat deja! L-am ṣi luat… păi acum ce-o să facem, îmi stricaṭi mie viitorul?„[…] Cred că am avut curajul timidului. Eu dau în fiert aṣa pentru că eu sunt timidă, sunt temătoare de felul meu ṣtii, ṣi atuncea îmi iau toate alea… îmi zornăi zalele aṣa, pornesc ṣi zic „Hopaaa!.. că vin.„ Ai văzut cum vin ăia de la poliṭia americană? Intră, urlă toṭi: „Stai aṣa!… mâinile la spate… aaa! „ ṣi de atâta zgomot te panichezi. Aṣa fac ṣi eu, cred că aṣa am făcut toată viaṭa.”
Mă reclamaseră la partid că am primit toate rolurile
„Deci am reuṣit la Teatrul de Revistă ṣi primul spectacol în care am jucat a fost comedia Birlic, piesă de teatru. Dar am debutat strălucit, pe scenă cu Birlic, cu Vasilica Tastaman, cu Gărdescu, cu Petre Ştefănescu Goangă, cu mari artiṣti ai lumii. Abia al doilea spectacol a fost o revistă. Şi n-am scăpat de figura aia cu „muṣcatul de poponel„.
La un moment dat, directorul teatrului ṣi regizorul primei reviste în care repetam m-a chemat pe scenă ṣi mi-a zis să spun eu din revistă ce ṣtiu deja pe dinafară. Şi am spus, m-am dus în cabină ṣi era doamna Cornelia Teodosiu – nevasta lui Temistocle Popa, era încă actriṭă acolo – mi-a spus pentru ce fusese asta: mă reclamaseră la partid ṣi la guvern colegele mele, nu le ṣtiu pe nume, că abia am venit ṣi că am primit toate rolurile ṣi că nu merit chestia asta. Şi a venit comisie de la partiduṭ ca să vadă ṣi de-aia mă pusese [să spun rolul]. Am plâns îngrozitor, am plâns de a sărit cămaṣa de pe mine! Şi atunci Cornelia Teodosiu mi-a zis: „Te rog să-mi promiṭi că nu mai plângi niciodată în viaṭa ta în teatru, că nu ṣtii cine se bucură!„ Şi de atunci n-am mai plâns niciodată în teatru!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2013]
