Actor cu o memorabilă contribuţie în istoria teatrului şi cinematografiei, Victor Rebengiuc s-a născut la 10 februarie 1933 la Bucureşti. În ultimul an de liceu a jucat în diferite spectacole de teatru ca amator, pentru plăcerea sa, fără a se gândi pe atunci că ar putea deveni actor, după propria-i mărturisire. Totuşi, directorul liceului, observându-i talentul, l-a încurajat să dea examen la Institutul de Teatru. A încercat şi a reuşit. A devenit student şi a fost repartizat în clasa profesoarelor Aura Buzescu şi Beate Fredanov.
După absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1957, Victor Rebengiuc a fost imediat angajat la Teatrul Bulandra din Bucureşti. De-a lungul timpului, a jucat în numeroase spectacole puse în scenă şi de alte teatre, mai ales la Teatrul Naţional Bucureşti şi Teatrul Mic. A fost ṣi este o prezenţă permanentă şi la Teatrul Naţional Radiofonic, cu roluri de mare succes. De asemenea, a creat roluri de referinţă în peste 50 de filme.
După 1990, maestrul Rebengiuc a fost rectorul U.N.A.T.C. „I.L.Caragiale”, iar la sfârṣitul anilor ‘90 directorul Teatrului Bulandra.
Arhiva de Istorie Orală a Societăţii Române de Radiodifuziune păstrează povestea vieţii şi carierei maestrului Victor Rebengiuc, o înregistrare din 2012.
„Aţi colaborat foarte mult cu Lucian Pintilie… Cum a început colaborarea cu el?
Prima piesă pe care am jucat-o în regia lui a fost Un strugure în soare, era o piesă scrisă de o autoare de culoare, Lorraine Hansberry. Era o piesă cu negri şi am jucat foarte… eram acolo, dansam, eram tânăr, dansam, ţipam, făceam, cântam, eram negri şi temperamentali… Asta a fost prima colaborare […]. După aceea, el a început să lucreze la Revizorul şi m-a distribuit şi pe mine, jucam şi eu acolo un rol şi-am repetat destul de mult şi la un moment dat am primit o invitaţie din partea lui Horia Popescu să joc la Naţional într-o piesă de Paul Everac, Un fluture pe lampă. Am citit piesa, era interesantă: era pentru prima oară când se vorbea în mod public de faptul că sunt români care fug din ţară, în străinătate – fug!… Şi ăsta era un transfug, personajul pe care-l jucam eu. Şi era interesant la început, pentru că el fugea din motive social-politice şi nu din motive economice, cum a ajuns până la urmă textul, pentru că l-a tot curăţat comisia ideologică, l-a tot periat, până când ăsta a ajuns un nenorocit de-ăla care [zice]: „Mă duc să câştig şi eu mai mulţi bani acolo, în Franţa, că aici în România nu mai sunt bani mulţi…„ […]
Trebuia aprobat repertoriul şi trebuia să respecţi „reţetarul„ care spunea: atâta, 65%, nu ştiu ce, româneşti, 35%, nu ştiu ce şi mai rămânea 1% literatură universală şi internaţională, mă rog…
Dumneavoastră, ca actor, aveaţi posibilitatea să refuzaţi un rol?
Da, eu am refuzat multe roluri care nu mi-au plăcut… n-am avut de suferit, nu, nu… Am refuzat roluri în piese care nu mi-au plăcut şi în general piese româneşti, de-astea scrise prost, erau dramaturgie proastă. Şi am refuzat să particip la spectacolele omagiale şi de partid.
Cine v-a făcut propunerea? Directorul? Secretarul de partid?
Păi, era o propunere care venea de undeva, de la Ministerul Culturii care organiza chestia asta. Regizorul care se ocupa cu respectivul spectacol îşi alegea nişte actori şi spunea: „Adu-mi-i pe ăştia…„ şi ministerul trimitea la teatre: „Cutare şi cutare să vină mâine la repetiţiile care au loc în vederea spectacolului de 26 ianuarie, ziua tovarăşului.„ Când te chema, te chema directorul teatrului, spunea: „Dom’le, te duci acolo…„ „Nu mă duc, dom’le, am spus, eu nu ştiu să fac spectacole de-astea, nu mă duc…„ „Păi nu, că te duci, că e sarcină de serviciu, că dacă o refuzi, îţi desfac contractul de muncă.„ „Desfă-mi contractul de muncă!„ Nu mi l-a desfăcut… aşa am refuzat şi n-am fost singurul. N-am fost singurul care a refuzat, au fost mulţi care au refuzat! Au fost unii care [au acceptat], au făcut-o din exces de zel, pentru că au vrut ei să se arate devotaţi şi plini de afecţiune faţă de partid, în speranţa că vor căpăta probabil cine ştie ce munci de răspundere, ce avantaje, nu pot să-mi dau seama ce, alţii care au făcut-o de frică să nu fie daţi afară, să nu li se desfacă contractul de muncă, alţii care au fost şantajaţi, fie că beau mai mult şi… „Băi, fii atent, că dacă…„ Aşa că cine a avut curaj să spună: „Nu, dom’le, nu mă duc!„, n-a avut de suferit. N-a fost nimeni dat afară pentru că a refuzat! Şi-au fost mulţi care au refuzat, nu numai eu…
Acum aş vrea să trec la un alt palier, la viaţa dumneavoastră personală… Cum vă petreceaţi timpul liber?
Nu prea aveam timp liber, eu am muncit enorm, am muncit foarte mult!… În concediu făceam film… făceam film în concediul de la teatru, de obicei. Şi mă duceam la mare. Asta făceam, mă duceam la mare, la Schitu, stăteam acolo vreo două săptămâni, înotam în mare, mă bronzam şi veneam acasă…
Excursii?…
N-am făcut excursii. O singură excursie, în ’86, am făcut-o cu fiu-meu, am vrut să-i arăt ţara. Am făcut un film, Secretul armei secrete, am făcut cu Tatu, săracul, un regizor deosebit care a plecat de pe pământ mult-mult prea repede. […] Şi am făcut filmul, am filmat întâi la mare, la Mamaia Sat pe-acolo şi am plecat cu fiu-meu, cu maşina, prin Dobrogea, am urcat la Galaţi, am trecut cu bacul şi am venit spre Bucureşti, acasă.
După aia, am avut în continuare de filmat la Hunedoara, la castel. Şi de-acolo, am vrut eu să merg şi m-am gândit… în perioada aia nu se dădea benzină şi eu aveam o [maṣină] Lada şi m-am dus la Ministerul Petrolului sau nu ştiu cum îl chema şi am vorbit şi eu pe-acolo cu un director: „Dom’le, uite, vreau să fac şi eu asta…„ „Fă un itinerar cu zile precise unde te opreşti, ca să iei benzină de la staţiile de-acolo şi noi trimitem lista acolo, că o să fii trecut pe listă să ţi se dea benzină, dar dacă nu te duci în ziua aia, nu mai iei…„ Şi aşa am făcut: am plecat, după ce-am terminat filmările de la Deva de-acolo, am plecat la Oradea, Baia Mare, Satu Mare, am luat-o prin Maramureş, am trecut din Maramureş spre Vatra Dornei, încolo, Suceava şi am coborât pe valea Bicazului, la lacul Bicaz şi am venit spre Bucureşti. Pe la mănăstiri, evident că am trecut pe la toate mănăstirile, a fost foarte frumos!
Fiu-meu avea atuncea, în ’86, 11 ani. Şi a fost foarte instructiv pentru el şi pentru mine pentru că eu nu făcusem niciodată o asemenea [excursie] şi mai ales nordul mi-a plăcut, Maramureşul ăla şi Bucovina, mi-au plăcut enorm de mult! Teribil de frumoase… tânjesc după ele, poate o să mă duc, dar n-am timp, n-am când să mă duc şi în ultima vreme am devenit aşa de comod, atât de greu plec de-acasă! Îmi place acasă, imi place mai mult acasă decât oriunde!
Radio ascultaţi?
Eu ascult Radio Muzical, asta ascult eu, ascult muzică… şi uneori noaptea mai prind teatru la microfon, pe Cultural. Noaptea ascult, la căşti, da, când n-am somn – şi mi se întâmplă în ultima vreme să adorm foarte târziu – stau la calculator şi după aia mă bag în pat, mai stau încă o oră până să adorm…
Pe timpul lui Ceauşescu, către final, când lucrurile erau foarte triste la noi în ţară, ascultaţi posturi străine, Europa Liberă?
Ascultam în gura mare postul ăla! Eu, cu fiu-meu stăteam, în bucătărie îl aveam pus, acolo se auzea cel mai bine şi era pus la maximum ca să auzim şi se auzea perfect şi stăteam şi ascultam fără nici o problemă! Cred că toţi ascultau, toţi ăia din casă de la noi ascultau de la mine Europa Liberă!…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2012]
