Se împlinesc 150 de ani (1866) de când Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866), a fost silit să abdice, ca urmare a complotului organizat de conservatori şi liberalii radicali, fiind exilat.
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulţumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorinţele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“. Două zile mai târziu, Cuza – împreună cu soţia, amanta şi cei doi fii – a părăsit Bucureştiul spre Braşov.
A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.[22] Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfârşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I şi aprobarea Consituţiei din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.
Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:
- după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
- la 3 aprilie 1866 la Iaşi a avut loc o demonstraţie (orchestrată de Rusia) a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Ţara Românească şi a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuţă Roznovanu,
- Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A încercat să revină în ţară ca persoana privată, dar nu a reuşit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniştri, care a refuzat să acorde permis de intrare în ţară.
A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
wikipedia.org
