DEUTSCHE WELLE, 17 februarie 2016 – Ce reiese din scandalul evacuării „Antenelor”? Că democraţia românească e într-un perpetuu pericol. Primejdia-şi schimba părul, ca lupul, nu însă şi năravul.
Avem arta „ca să nu murim de adevăr”, pretinde vorba de duh a cuiva, plasată între adnotările aflate online sub sigla nihilistului francez, Roland Jaccard. Vorba e falsă.
Corect e, în schimb, că în România, ca să nu murim de adevăr, nu e nevoie de nicio artă veritabilă. Pentru scufundarea noastră într-un ocean de minciuni pretins salvatoare avem „arta” măiastră a Antenelor voiculesciene.
Mai avem sistemul postcomunist din care ele s-au născut şi pe care încearcă să-l perpetueze cu orice preţ, precum şi paranoia politică pe care, ca atare, o răspândesc sistematic. Şi, mai ales, dispunem de un preşedinte al Senatului precum Călin Popescu Tăriceanu. Rolul lui e să confere plauzibilitate şi legitimitate politică unor demersuri în massmedia care, altfel, sunt atât de neverosimile, încât ar putea fi lesne relegate în sfera basmului, a psihiatriei, sau a manipulării maselor.
Povestea e simplă. Stăpânul securisto-oligarh al Antenelor a dat frâu liber orientării dictate de identitatea sa politico-economică şi de natura lui, prefigurată de originea ceauşistă a carierei sale de magnat. A furat deci nu doar la două, ci la multe mâini. A fentat justiţia, a infiltrat vârfurile politice şi, last but not least, şi-a construit un imperiu mediatic menit nu doar să-l apere pe patronul hoţ, ci să prelungească vechiul sistem crapulos al tiraniei partidului unic, prin mijloace subtile, în condiţii de pluralism şi libertate.
Ca să reuşească această scamatorie s-a recurs la televiziuni capabile să acrediteze, prin demonizări zilnice ale adversarului politic, o realitate paralelă. Puse în circulaţie sub pretextul asumării libertăţii presei, himerele propagandistice, în stare să înlocuiască, în capul oamenilor, terorarea şi dezinformarea sistematică, profesate odinioară de Securitate, ar fi urmat să construiască această realitate paralelă, antidemocratică, eternizându-se prin ea controlul politic exercitat asupra naţiunii de oligarhia postcomunistă.
Întrucât forţa persuasivă a imaginii televizate e redutabilă şi incontestabilă, figura a ţinut un timp perfect, ajutată fiind de erorile de comunicare ale cuplului Boc-Băsescu. A ţinut atât de bine, încât Antena 3, „linşajele ei mediatice” şi rolul ei proeminent, de pseudo-guvern, în tentativa puciului din 2012, au sfârşit prin a ajunge în atenţia unor posturi occidentale ca Deutsche Welle şi a alarma ziare de prestigiul cotidianului german, Frankfurter Allgemeine Zeitung.
Şi cum ulciorul nu merge de prea multe ori la apă, s-au întâmplat chestii. S-au realizat gigantice progrese în integrarea europeană a României şi deci şi în eliberarea justiţiei româneşti. S-a accelerat globalizarea informaţională, iar revoluţia Facebook, care i-a readus pe românii ştiutori, dar emigraţi, aproape de ţărişoară, i-a scurtat considerabil picioarele minciunii. Sistemul n-a mai putut ţine pasul.
A urmat, cu o întârziere de mulţi ani, inevitabilul. Sentinţa definitivă a justiţiei l-a trimis după gratii, pe un deceniu, pe stăpânul Antenelor. Apoi a sosit verdictul ANAF, de recuperare a prejudiciului produs de Felix alias Dan Voiculescu, prin evacuarea din clădiri a televiziunilor lui, verdict transpus după o vinovată şi impardonabilă tergiversare.
Comoţia iscată apoi era, în acest context, firească. Toată suflarea vechiului sistem s-a adunat pe sticla Antenelor şi în parlament, sub oblăduirea insului cu bileţelul roz, să pună umărul la tentativa ameţirii colective, mediatico-politice, a românilor. N-a lipsit nici Ion Iliescu de la acest ultim apel la răzvrătirea neamului întru apărarea unei „libertăţi a presei” chipurile ameninţate, în fapt, întru restaurarea postcomunismului cel pur şi dur şi înlăturarea de la putere a guvernului Cioloş.
În acest scop li s-a cerut românilor să creadă că „Antenele”, vorba Luciei Hossu-Longin, ar fi o prezumtivă, nouă „Europă Liberă”, că în joc n-ar fi transpunerea unor sentinţe şi verdicte perfect valabile şi corecte ale justiţiei româneşti, ci periclitarea libertăţii şi o presupusă „trădare” a neamului şi ţărişoarei. Soră bună cu halucinaţiile psihotice, noua răsturnare a realităţii a urmat, în gura unor Tăriceanu, Cristiana Anghel et eiusdaem farinae, liniei elaborate cu migală de experimentul mancurtizator al emisiunilor Antenelor, întorcând zilnic, ani la rând, pe dos, adevărul.
În comedia înscenată, trădătorii s-au transformat în victime, iar măsurile liberticide în eroism eliberator. Nu e clar ce s-a urmărit tactic cu acest circ. A fost oare vorba de–o răzbunare ad hoc pentru presupusa îngenunchere a liderului PSD, Dragnea, în reţelele de socializare, care i-au făcut zob tentativa de trecere prin parlament a unei legi liberticide a „defăimării sociale”? De încercarea de a impune totuşi legea, fie şi îndulcită şi trunchiată, în Camera Deputaţilor, în conul de umbră şi la adăpostul oferit de scandalul Antene-Cioloş-ANAF?
Pare mai degrabă ca vodevilul magistral pus în scenă în jurul evacuării sediului Antenelor să vizeze, tactic, o rebrenduire a televiziunilor voiculesciene în vederea apropiatelor campanii electorale, slăbirea executivului tehnocrat şi, strategic, reciclarea vechiului război propagandistic dat de sistem întru perpetuarea sa.
Clar mi se pare, însă, oricum, că preşedintele Senatului a trădat interesele naţiunii sale. Căci l-a convocat pe premier să dea socoteală în Parlament pentru transpunerea unui verdict cinstit, discreditându-i astfel ţării, grav, justiţia şi guvernul. În plus, ca reprezentant al puterii legislative, a încălcat atribuţiile celorlalte puteri.
O suculentă, dar tristă fabulă kafkiană, repovestită recent de Vladimir Tismăneanu, îmi pare a pune degetul pe rană. Potrivit ei, şoricelul se plânge de teama îndelungată care l-a încercat pe când tot alerga pe lângă pereţi uriaşi, înainte de a observa cu uşurare, că în această cameră pereţii se termină, la capăt fiind capcana în care ar urma să intre. La care pisica îl sfătuieşte să-şi schimbe direcţia, înainte de a-l înfuleca.
De această dată Cioloş a scăpat, ca prin minune, oferind o prestaţie cât se poate de solidă şi credibilă în Parlament. Dar românii ce-şi investesc nădejdea în el, în libertate, democraţie şi integrare occidentală, îmi par uneori să fie ca acest Jerry angoasat, determinat, în pofida evidenţei, să creadă, din 1989 încoace, în iluzia că nenorocirea are avea, totuşi, o limită. Când, de fapt, pericolul se reiveşte perpetuu, ba sub forma unei capcane, ba sub chipul unui Felix monstruos, renăscând ad infinitum, ca pasărea Phoenix, din propria lui cenuşă.
Petre M. Iancu
