Vineri, 19 februarie, se împlinesc 140 de ani de la naşterea sculptorului Constantin Brâncuşi, sculptor român cu o contribuţie esenţială la înnoirea viziunii plastice în sculptura contemporană universală. Considerat un monument al conştiinţei artei moderne, Brâncuşi a oglindit, pornind de la obârşia sa ţărănească, tradiţiile, miturile şi magia artei populare româneşti, împletite cu viziunea asupra vieţii care îi era influenţată atât de Platon cât şi de concepţia filosofilor orientali.
Constantin Brâncuşi este considerat un inovator fiindcă a eliberat sculptura de imitaţia mecanică a naturii, a împletit ca nimeni altul spiritul şi sensibilitatea, exprimând însăşi esenţa lucrurilor, dinamismul formelor, combinând în operele sale simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. Toate acestea explică de ce Brâncuşi este considerat ca fiind cel mai important sculptor al secolului al XX-lea. Însă interesantă este nu numai moştenirea lui Brâncuşi – artistul, ci şi întreaga sa existenţă, care ne arată simplitate, multă muncă dar şi nenumărate poveşti de dragoste pe cate titanul din Hobiţa le-a trăit.
Pentru a cinsti cum se cuvine memoria şi opera acestui om deplin al culturii române, acest an a fost declarat, în ţara noastră, „Anul Brâncuşi”, semn că autorităţile române au înţeles, în fine, că o personalitate care a marcat într-o măsură importantă evoluţia culturii şi a civilizaţiei, merită să i se acorde atenţia cuvenită.
* * * * *
Constantin Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa, un mic sat din comuna Peştişani, judeţul Gorj, fiind al cincilea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi, o familie de ţărani înstărită.
Parcurge prima clasă la şcoala din Peştişani, însă, la fel ca alţi copii de ţărani din acea perioadă abandonează cartea, copilăria sa fiind caracterizată de foarte multă muncă şi dese placări de-acasă, precum şi de ani lungi de ucenicie prin atelierele de boiangerie, birturi şi prăvălii. Şi deşi familia sa era avută, Brâncuşi alege să ducă o viaţă modestă, care avea să îi influenţeze puternic viziunea artistică ulterioară.
Încă de la vârsta de 7 ani lucrează ca păstor, primind în grijă mai întâi turma familiei, apoi a lucrat pentru alţii, prin munţi. În această perioadă capătă primele deprinderi în sculptura în lemn, o îndeletnicire larg răspândită în România rurală a acelor vremuri.
În tot acest timp, îşi cultivă gustul pentru lucrul în lemn şi se implică în proiecte de sculptură elaborate iar realizările sale artistice atrag atenţia unui industriaş care, în anul 1894, îl aduce la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Trebuie menţionat faptul că pentru a urma cursurile instituţiei de învăţământ, Brâncuşi învaţă singur să scrie şi să citească.
În anul 1895, Brâncuşi pleacă la Târgu Jiu, unde se angajează la o vopsitorie, apoi, revine la Hobiţa, având mânile arse şi pline de vopsea.
În anul 1896, Brâncuşi iese prima dată din ţară, merge la Viena, unde se angajează ca cioplitor în lemn, pentru a-şi putea susţine financiar şederea. Este un moment care avea să influenţeze puternic viaţa sa artistică ulterioară.
Revine în România, iar în anul 1897 merge la Slatina, unde se angajează ca argat la un băcan, schimbă apoi mai multe locuri de muncă, pentru a ajunge, în cele din urmă, la Craiova, unde se angajază la o cârciumă. Aici îşi face cunoscută îndemânarea prin construirea unei viori din materiale găsite într-o prăvălie. Munceşte enorm, obţine o bursă, şi încheie în patru ani studiile a căror durată era de cinci ani.
În anul 1898, este admis la Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti, dar pentru a putea să participe la cursuri este obligat să-şi vândă partea de moştenire de la Hobiţa unuia dintre fraţi. La Şcoala de Arte este aproape obsedat să stăpânească toate cunoştinţele care i se predau, indiferent cât de importante păreau.
În timpul studenţiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa „Bustul lui Vitellius” obţine „menţiune onorabilă”, în anul 1900 obţine prima medalie de bronz pentru realizarea unui bust după un model antic – „Capul lui Laocoon“, un an mai târziu lucrarea „Studiu” câştigă medalia de argint, iar în 1902, primeşte medalia de bronz pentru „Ecorşeu”, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, realizat timp de doi ani, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, profesorul său.
Tot în anul 1902 a absolvit, cu calificative maxime, Şcoala de Arte, perioadă urmată de satifacerea stagiului militar al tânărului Brâncuşi.
În anul 1903 primeşte prima comandă a unui monument public – bustul generalului medic Carol Davila – realizare care este instalată la Spitalul Militar din Bucureşti, rămas până astăzi singurul monument public din Bucureşti al lui Brâncuşi.
Şi tot în 1903, este expusă la Ateneul Român o altă lucrare a sa – reprezentarea unui bărbat fără piele, care dezvăluia în detaliu fiecare muşchi – care este considerată prima operă artistică a lui Brâncuşi reprezentativă pentru căutarea esenţei, în locul simplei aparenţe exterioare.
Spre finalul anului, Brâncuşi pleacă la München, fiind atras de viziunea artistică a sculptorului Auguste Rodin, în primăvara anului 1904 revine pentru scurtă vreme în ţară, apoi pleacă spre Paris, pejos, o călătorie obositoare şi costisitoare, pentru a ajunge la destinaţie, artistul fiind nevoit să îşi vândă câteva din bunurile personale mai valoroase. În drumul său spre capitala Franţei, face escale la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel, unde vizitează muzee şi atelierele unor pictori şi sculptori. La un moment dat, pe drumul spre Paris, la Lunéville, se îmbolnăveşte de pneumonie infecţioasă gravă, este tratat la un spital de maici, după însănătoşire parcurge cu trenul ultima bucată a drumului, iar în iulie 1904 ajunge la Paris.
Aici cunoaşte foamea, boala, greutăţile traiului de zi cu zi, lucrând, la început, ca spălător de vase în restaurante.
În anul 1905, primeşte o bursă din partea ministrului român al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi se înscrie la examenul de admitere la Şcoala de Belle Arte, unde va învăţa la clasa sculptorului Antonin Mercié, un loc unde avea să îl întâlnească pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, de care avea să îl lege o remarcabilă prietenie.
Anul următor aduce primele expoziţii pariziene al lui Brâncuşi, la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris, iar critica artistică era plină de laude la adresa artistului, însă în acel an, la împlinirea vârstei de 30 de ani, părăseşte cursurile Şcolii de Belle Arte, atingând limita de vârstă.
În anul 1907, trei opere ale sculptorului erau prezentate în cadrul salonului Societăţii Naţionale a Artelor Franceze, la vernisaj fiind prezent chiar Rodin, care îl invită pe Brâncuşi să îi devină ucenic, o mare onoare dealtfel, refuzată însă de sculptor, care avea să îşi motiveze astfel gestul: „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“.
În acelaşi an Brâncuşi primeşte o comandă pentru monumentul funerar al unui moşier bogat, în cimitirul din Buzău, o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată „Rugăciune”, iar în 1908 realizează prima versiune a „Muzei adormite“, sculptura unei feţe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit, prima operă în care influenţa lui Rodin era totală.
În acelaşi an, Brâncuşi sculptează „Sărutul“, un studiu în care figurile verticale a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum cu linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară.
În anul 1909, Brâncuşi îşi inaugurează un atelier, În Strada Montparnasse, care avea să fie vizitat de mai toţi marii artişti ai vremii care îi deveniseră proeteni: Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie.
În anul 1912, prezintă lucrarea „Măiastra“, o sculptură în marmură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare româneşti, iar un an mai târziu expune la Salon des Indépendants din Paris, la Armory Show din New York, la Chicago şi Boston. Printre lucrările expuse peste Ocean se numără şi „Domnişoara Pogany“, iar criticii americani nu mai contenesc cu aprecierile la adresa artistului.
În 1914 realizează sculptura în lemn „Fiul risipitor“, urmată de alte lucrări de acest fel, unele dintre cele mai stranii lucrări ale artistului, tocmai fiindcă acordă o importanţă masivă soclului de lemn al unei sculpturi, în detrimentul operei propriu-zise.
În anul 1918, Brâncuşi sculptează prima versiune a „Coloanei Infinitului”, realizată din elemente simetrice suprapuse, având la origine stâlpii caselor ţărăneşti din România, iar în 1919 realizează „Prinţesa X“, un portret aproape şocant al unei persoane imaginare, cu o formă obscenă şi care declanşează un adevărat scandal, obligându-l pe artist să o elimine din expoziţia de la Grand Palais.
Aşa cum aminteam, în viaţa lui Brâncuşi au existat şi nenumărate poveşti de dragoste. Una dintre acestea este aventura cu prinţesa Maria Bonaparte, o femeie foarte bogată, ea fiind chiar modelul ce l-a inspirat pe artist în realizarea „Prinţesei X”. Idila dintre cei doi avea, însă, să se încheie brusc, atunci când Brâncuşi a fost contrariat de înclinaţiile prinţesei către studiile lui Freud pe tema sexualităţii.
O altă poveste de dragoste a maestrului este legată de Eileen Lane, o persoană cu 20 de ani mai tânără decât acesta, pe care o întâlneşte în atelierul său. Tânăra, de origine irlandeză, nefericită în dragoste, începe o idilă cu maestrul, însă se manifestă reţinut având în vedere celebritatea partenerului său. Între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, cei doi vizitează România, aflându-se la Sinaia şi Peştişani, apoi la revenirea spre Paris, fac escale La Marsilia şi Roma. Însă povestea celor doi avea să se curme brusc atunci când tânăra nădăjduia că va deveni soţia lui Brâncuşi, iar acesta a refuzat-o fără discuţii.
O altă relaţie de dragoste, de o mai lungă durată, a fost cea cu Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase, a tatălui ei – negustor evreu bogat care pierise în tragedia Titanicului. În anul 1922 aceasta a ajuns la Paris, cu scopul declarat al unor „aventuri sexuale şi artistice“. Zis şi făcut. Ea ajunge la atelierul lui Brâncuşi unde îşi manifestă atracţia pentru lucrarea sculptorului – „Pasărea în văzduh“, preţuită de acesta la 4000 de dolari, dar considerată de potenţiala clientă mult prea scumpă. În paranteză fie spus, în anul 1926, Brâncuşi are parte de un alt scandal, viziunea sa artistică, materializată tocmai în lucrarea „Pasărea în văzduh“, fiind prea subtilă pentru vameşii americani care nu permit intrarea în ţară a operei, ce fusese pregătită pentru expoziţia de la Galeria Brummer din New York.
Doamna Guggenheim alege o altă variantă de cumpărare, având drept mijloc seducerea artistului. Cert este că Brâncuşi a iubit-o foarte mult pe tânără, relaţia lor durează până în anul 1940, moment în care Peggy revine în SUA din cauza războiului, nu înainte de a plăti totuşi cei 4000 de dolari pentru lucrarea dorită. Semn că aventura sexuală nu a putut suplini preferinţele artistice…
La 22 septembrie 1931, la propunerea lui Nicolae Iorga, preşedintele Consiliului de Miniştri, Brâncuşi primeşte din partea statului român ordinul „Meritul Cultural”.
În anul 1933, atunci când Maharajahul din Indore s-a aflat la Paris, acesta i-a solicitat lui Brâncuşi să realizeze un templu care să îi adăpostească sculpturile, un proiect la care artistul lucrat mai mulţi ani şi a inclus o vizită a sculptorului în India în anul 1937. În cele din urmă, după moartea maharajahului, proiectul a fost abandonat.
În anii 1937 – 1938, Brâncuşi revine în România pentru inaugurarea a trei lucrări în grădina publică din Târgu Jiu – „Coloana Infinitului“, „Poarta sărutului“ şi „Masa tăcerii“, realizate cu piatră obţinută de la carierele de la Pietroasa, Ruşchiţa şi Baciu.
Anul 1938 aduce una dintre cele mai fascinante poveşti de dragoste, trăite de Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi. Ca mai toate iubirile sale şi Maria Tănase era cu mult mai tânără decât maestru: el avea 62 de ani, iar ea … 25. El era un deja un artist total, iar ea devenise deja una dintre cele mai bune voci din România. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Aceasta a invitat-o pe Maria Tănase să facă împreună o vizită la atelierul sculptorului, însă scopul artistic al întrevederii avea să fie abandonat brusc în clipa în care cei doi mari artişti români se cunosc şi se îndragostesc, pe loc, nebuneşte, unul de celălalt. Cântăreața nu a dorit să mai părăsească atelierul, pentru două zile și două nopți, ea ignorând chiar faptul că avea programat un important recital, stârnind mânia lui Dimitrie Gusti.
Brâncuşi o alinta pe Maria Tănase, declarându-i nostalgic: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „.
Povestea de dragoste tulburătoare a celor doi avea să se încheie după doar un an, după ce cântăreaţa a participat la Expoziția Internațională de la New York, unde Maria Tănase avea să cunoască un succes fulminant, mai ales după ce i-a cântat preşedintelui de atunci al SUA, Franklin Roosevelt. Însă conform biografilor celebrei artiste, aceasta nu l-a uitat niciodată pe Brâncuși, relaţia ei cu artistul fiind marea iubire a vieţii ei.
A urmat o perioadă în care, parcă pe măsură ce celebritatea sa atinge noi culmi, Bâncuşi devine din ce în ce mai retras şi începe să fie îngrijit de un cuplu de refugiaţi români, pentru care, în anul 1952, acceptă cetăţenia franceză pentru a le putea lăsa întreaga sa moştenire.
Pe 12 aprilie 1956, Brâncuşi, ajuns octogenar, îşi scrie testamentul, conform căruia atelierul său parizian, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris, în condiţiile în care statului român a refuzat categoric acest gest, prin reprezentanţii săi.
La 16 martie 1957 Constantin Brâncuşi trece la cele veşnice şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.
Muzeul de Artă Modernă din Paris adăposteşte atelierul integral al lui Constantin Brâncuşi, obiectele prezentate dezvăluind drumul artistic de la Hobiţa către centrul universului artistic.
Lucrările lui Brâncuşi sunt unele dintre cele mai apreciate şi valorizate opere de artă din întreaga lume, fiind, de departe, cele mai bine vândute creaţii ale vreunui artist român din istorie şi al patrulea în topul celor mai valoroase creaţii din lume, după Giacometti, Modigliani şi Matisse.
Spre exemplu, în anul 2002, sculptura realizată de Brâncuşi în anul 1913, “Danaide“, era valorificată la licitaţie de casa Christie’s New York cu suma de 18 milioane de dolari.
În anul 2005, creaţia „Pasăre în spaţiu“ este vândută de cei de la Christie’s cu 27,5 milioane de dolari, deşi suma de pornire a fost de doar 8 milioane de dolari.
A urmat licitaţia de la Paris din anul 2009, atunci când lucrarea „Madame L.R.“, realizată între anii 1914-1917 şi aflată în colecţia Yves Saint Laurent, a fost adjudecată la un preţ de 29 de milioane de euro.
În mai 2013, creaţia brâncuşiană “Prométhée”, un cap turnat în bronz realizat în anul 1911, a fost vândut de casa Sotheby’s la un preţ de 12,7 milioane de dolari, după ce în noiembrie 2012 lucrarea „Une Muse“ fusese cumpărată, la o licitaţie a casei Christie’s, pentru 12,4 milioane de dolari.
În ultimii ani, statul român şi-a demonstrat neputinţa, prin neexercitarea dreptului de preemţiune la achiziţionarea operei „Cuminţenia Pământului“, pe care vânzătorul o valorizează la circa 20 de milioane de euro, iar oferta iniţială a statului român fuse de 10 ori mai mică… În cele din urmă, se pare că lucrarea ar urma să fie scoasă la licitaţie anul acesta.
