Jocul contradicţiilor în UE poate fi pentru Moscova atât de ordin tactic, cât şi conceptual
Primul ministru al Ungariei, Viktor Orbán, a declarat, după încheierea convorbirilor avute cu preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, că, după părerea sa, încă la jumătatea anului în curs Uniunea Europeană nu va avea posibilitatea să prelungească automat sancţiunile anti-ruseşti. După cum a afirmat Orbán, tot mai multe ţări sunt de părere că Europa nu-şi poate „permite luxul” de a nu colabora cu Rusia. Dorind să erodeze solidaritatea europeană în domeniul sancţiunilor, Federaţia Rusă a mizat mai ales pe elita aflată la conducere în Ungaria. Această ţară nu este totuşi singurul partener al Moscovei, care a stabilit legături foarte calde şi cu partidul stângist din Grecia. În Rusia a efectuat o vizită o delegaţie a partidului italian de extremă-dreaptă „Liga Nordului”. Apropierea de Rusia a lui Marie Le Pen a trezit la un moment dat în Franţa dat suspiciunea că partidul „Frontul Naţional” este finanţat de la Moscova.
Ceea ce uneşte toate aceste partide şi elite este euro-centrismului , exprimat la un anumit grad de claritate. Unii nu sunt de acord cu repartizarea migranţilor din Orientul Mijlociu şi din Africa pe teritoriul UE , unii nu ar vrea ca la ei acasă „să strângă şurubul” ceva mai tare decât o permit normele Uniunii Europene. Motive sunt extrem de multe, scepticismul este unul singur.
Faptul că Rusia îşi caută aliaţi şi parteneri în acest mediu este un lucru întru-totul explicabil. În primul rând , este vorba de elitele cu idei apropiate conducerii Rusiei. Este vorba şi de primatul suveranităţii naţionale, şi de conservatorismul etic, şi de proiectul de „democraţie neliberală”, iar în cazul cu cei de stânga este vorba şi de anti-americanism.
În al doilea rând, la Moscova se sesizează un trend politic general-european. Într-o Europă prosperă, politicienii de formatul lui Le Pen sau euro-scepticismul de tip Orbán s-ar afla pe poziţii marginale , iar elita rusească puţin probabil că ar începe să costruiască alianţe cu ei, chiar şi ţinând cont de apropierea de idei. Totuşi Europa nu este nicidecum prosperă. Criza migraţionistă le-a adăugat „bile albe” forţelor de dreapta, care propun uneori nişte modalităţi foarte dure de soluţionare a problemei. Cu alte cuvinte, Moscova consideră că politicienii şi elitele sprijinite de ea vor fi în scurtă vreme „vioara întâi” în UE. Sau, în orice caz, vor începe să influenţeze în mod real deciziile luate – inclusiv în ceea ce priveşte problema sancţiunilor.
Puţin probabil ca în Europa să se considere că Rusia doreşte să distrugă UE, sprijinindu-i pe Orbán, Le Pen sau pe neo-comuniştii greci. Europa înţelege foarte bine caracterul intern şi firesc al actualei crize. Proiectul UE a fost demarat, iar după aceea au vrut să i se alăture şi ţări din Europa de Est, pentru că deschiderea graniţelor şi crearea pieţei unice a fost un lucru reciproc avantajos. O alianţă nu poate fi însă trainică dacă părţile sunt gata să împartă profitul, dar nu sunt dispuse să împartă cheltuilelile. Aceste cheltuieli pot fi însă diferite. De exemplu, acceptul de a introduce reforme economice nepopulare; sau a fi de acord cu primirea de migranţi pe propriul teritoriu. Ţara nu poate fi „aici în UE, dar iată că aici nu este UE”.
Criza UE înseamnă reîntoarcerea la origini: oare noi, europenii, am planificat totul corect? Am ţinut cont de toate aspectele? Ar fi necesară îngrădirea suveranităţii unora dintre state? Nu este oare târziu să recâştigăm , măcar în parte, ce am pierdut? Actualitatea acestui fel de întrebări este un teren propice pentru naţionalism, revizionism, resentimente şi dezbateri pe tema „ce regiune hrăneşte pe nedrept pe cneva”. În Rusia de pe vremea destrămării Uniunii Sovietice existau sentimente similare.
Moscova nu a început să sprijine forţele europene centriste în momentul înfloririi UE. Acum însă se pune întrebarea : acest sprijin este şi acum eminamente tactic? Sau experienţa sancţiunilor a făcut puterea din Rusia o adversară conceptuală a ideii Europei unite, demonstrând că este mai uşor să ai de-a face cu state naţionale separate, pe care nu le leagă o politică comună? De răspunsul la această întrebare poate depinde, în mare măsură, atmosfera relaţiilor reciproce dintre Moscova şi UE, după ce sancţiunile vor fi, în sfârşit, ridicate.
NEZAVISIMAIA GAZETA (19 februarie 2016)
Traducerea Silvia Nicolau
