In 1947 era limpede pentru toată lumea că regimul comunist s-a instalat temeinic. Cei nemulṭumiṭi care se ascunseseră în locuri izolate din munṭi au început să-ṣi sporească rândurile ṣi să se organizeze. Adunaṭi în grupuri de 10 până la 40 de oameni, partizanii erau ṭărani, foṣti ofiṭeri, studenṭi, avocaṭi, medici. Cercetări din ultimul timp au identificat cel puṭin 20 de centre de rezistenṭă armată pe întreg teritoriul României, din Bucovina ṣi Maramureṣ până în Dobrogea ṣi Bihor. Înarmaṭi cu puṣti, pistoale ṣi mitraliere rămase din război, aceṣti luptători anticomuniṣti nu au fost un pericol concret pentru guvernanṭi, dar au subminat timp de 10 ani pretenṭiile autorităṭilor de a deṭine controlul deplin asupra ṭării, întreṭinându-le neliniṣtea.
Partizanii îṣi alegeau sprijinitori din rândul sătenilor care le puteau furniza alimente, îmbrăcăminte ṣi informaṭii. Vara trăiau în păduri, mutându-se din loc în loc, adunând adepṭi, organizând reṭele, plănuind răsturnarea guvernului ṣi sperând ajutor din Occident. Iarna traiul lor devenea foarte dificil. Grupurile mari erau silite să se despartă pentru a supravieṭui mai uṣor. Frigul îi silea să stea în casele izolate ale oamenilor – punându-i în pericol -, în colibe sau chiar în grote. Vânau ca să se poată hrăni sau îṣi făceau din toamnă gropi pentru alimente ṣi muniṭii. Stăteau mai mult într-un loc, să nu lase urme pe zăpadă. Direcṭionau fumul vetrelor în aṣa fel încât să nu fie văzut de departe. Toate aceste condiṭii îi făceau mai vulnerabili ṣi de aceea, în timpul iernii, mulṭi erau prinṣi de forṭele de represiune, arestaṭi sau uciṣi în adăposturile în care erau găsiṭi.
Vă prezentăm impresionante mărturii ale câtorva dintre ei, înregistrate cu ani în urmă în Maramureṣ, Bucovina, Bistriṭa, Argeṣ ṣi Făgăraṣ. Înregistrările se află în Arhiva de istorie orală.
Dumitru Purcelean · rezistenṭa din Bistriṭa · grupul Leonida Bodiu
„Comuniṣtii, de-atunci o luat conduita fără frică. Până în ’46 la alegeri au stat mascaţi. Numa’ Frontul Plugarului, nicidecum
Partidul Comunist! Frontul Plugarilor, toţi plugarii, să te-nscrii în Partidul Plugarilor… În ’46 după alegeri s-o schimbat, […] s-o şi văzut că comunismul a pus mâna pe hăţuri! […] În ’48 o început [organizarea Ligii Naṭionale Creṣtine]…
S-a făcut organizaţia în sine…
Organizaţie legată, statut, tot-tot-tot! Dar arme nu au avut ei cum au avut aceia, „Sumanele Negre„ la Coşna şi „Vulturii Munţilor„ care se găseau dincolo, cum mergi pe Valea Bistriţei… Şi-aceia erau în legătură, ştii… No, din care am făcut eu parte…
No, şi-apoi să vă spun cum am ajuns eu. […] În ’49, în 12 februarie, ne-am trezit numai că tot satul, satul tot, [era plin] de armată-armată, mitraliere, Brandt-uri, tot! Şi-o început fiecare comunist să meargă cu armata, la casă la fiecare şi să aresteze din somn pe oameni. Aicea o fost mai pe ger şi ostaşii o stat şi o blocat centrul. Şi după ce era blocat centrul, cum era în februarie noaptea mare… Soţia mea s-a sculat dimineaţa – mergea pe jos în Năsăud, la şcoală – ṣi o plecat la şcoală, în timpul când o venit şi o arestat pe socru [Ioan Burdeṭ]… Ei ştiau precis că socru era dus în Bistriţa, cu organizaţia şi avea nişte [aparate] radio aduse să le deie pentru centre mai alăturate. Şi cu radio în spate l-o arestat, pe autobuz, venit de la Bistriţa, la ora 7 dimineaţa, în 12 februarie. […] El nici n-o mai venit pe acasă, l-o luat cu aparate cu tot, l-o dus în dubă, în maşină. Şi o mers la şcoală, o arestat la ora de dimineaţă pe soţia mea, fiica [lui]. Şi gata!
Cum o chema?
Domnica. Burdeţ Domnica. Şi i-o dus la Bistriţa ṣi i-o ţinut în cercetări. Pe Leonida [Bodiu] nu l-o putut prinde atunci, el o fost la Sângeorz. Şi l-o prins la vreo două săptămâni după aceea, pe Leonida. […]
Eu am început să car la puieţi şi alimente ṣi asta o fost în ’48… nu! ’49, primăvara. Am început să car acolo şi-am stat acolo cam o lună de zile şi-am cărat la puieţi, una-alta şi… Şi de acolo au fost stăpâni pe mişcările mele toate, unde mă mişc şi ce fac. Am venit până acasă, m-am dus iară iarna acolo la lucru şi-atunci am început să-i alimentez [pe partizani]… Eu i-am alimentat, da’ eu nu i-am cunoscut atunci, ce să spun, şi-n timpul când duceam la plantaţie, pe-acolo treceam şi tot vedeam pe câte unul cu saci cu alimente, zicea că mere, că lucră în munte, cutare, lucră la pădure, cutare şi le puneam saci cu alimente. Şi îmbrăcaţi în costum bucovinesc, moldovenesc, da’ nu ştiam bine… doar auzeam că ar fi ceva aici, auzeam aşa, mai… da’ nu prea mult mă interesam, să nu cad în mască! Şi-apoi când o fost, în iarna… vara am venit acasă, toamna m-am dus din nou la lucru, la pădure acolo şi-atuncea, apăi, iarna am început să am lucru cu ei.
Cum v-aţi întâlnit primele dăţi?
Păi vezi, cum am dus pe-ăştia, cum mergeam cu alimente. Când am mers de căram un lemn, chiar pe-acolo mi-era traseul. Că ăştia venea la mine şi-apoi mi-au spus… Rusu Vasile, care era acolo… el era din Coşna, dar era acolo fugit cu ei, Vasile acela mi-a spus: „Măi, uite ce-i: noi suntem o organizaţie. [Numai] ṭie-ţi spun, să ştii, că văd că eşti om… mi-ai cărat alimente şi as’ primăvară, când ai fost la plantaţie. Da’ n-ai ştiut! Amu-ţi spun. Uite, noi suntem aşa, ne-ajuţi aşa…„ […] Ei vroiau să ne salveze de comunişti… „Aşteptăm numa’ momentul, că-s atâtea organizaţii pe întreaga… munţii toṭi şi la Sebeş, la Munţii Sebeşului îs foarte mulţi, ţin legătura [cu noi] şi când dăm, să dăm lovitura odată, să punem mâna pe conducere şi să scoatem ruşii din ţară.„ Astea erau discuţiile noastre. […]
O zis către mine să mai vin aici, să lămuresc oameni şi să ne ducem acolo, s-aduc caii acasă, să nu ştie nimeni şi, ca cum m-aş duce cu toporul să lucru la pădure, „Vii şi, uite, numai cu toporul, fără cai… nu mai vii nici la brigadă, nici la cutare, vii direct la noi în…„ Mi-or dat unii [informaṭii despre] găurile lor, cavernele lor ascunse în munte…
Şi unde erau?
Pe apa Coşnei, unde face codiţa Bancul, acolo, în colţul acela… munţi prăpăstioşi acolo erau.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
Ion Purcelean · rezistenṭa din Bistriṭa · grupul Leonida Bodiu
„Când am reparat [aparatul de radio] l-am văzut [pe Bodiu] la masă, dar era travestit, deci era îmbrăcat… stătea la masă, acolo în Rebrişoara, în cârciuma lui Burdeţ, erau două camere, trei era unde se vindea, se făcea comerţul, erau un antreu, aşa, o tindă şi pe urmă o cameră. […] Eu locuiam în Năsăud, în ‘49 a fost asta… da, în ‘49, prin ianuarie. I-am spus lui mama: „Mă duc până la badea Ion Burdeţ că m-o rugat să mă duc să văd ce are aparatul de radio„. Şi atuncea am venit acasă, mi-am luat ceva scule, nişte şurubelniţe ce-aveam şi m-am dus cu el. Şi profesorul Mihadaş, care era scos afară din învăţământ şi făcea acolo în Rebrişoara pe conducătorul unei firme care alimenta cu lemne Constanţa […] era la noi în casă, venea ca să mai stea de vorbă, mai mânca şi eu învăţam de la el şi nu ştiu ce… Şi-atuncea spune: „Vin şi eu cu tine, că n-am ţigări„, ṣi-am mers amândoi. Pe el l-am lăsat în crâşmă să-şi cumpere ţigări şi eu m-am dus direct.
Cum m-a văzut badea Ion: „Hai încoace!„ Am mers, a luat lampa din cui de unde era, deasupra mesei şi o venit cu ea la aparatul de radio să văd ce are la aparatul de radio. Şi aparatul de radio avea defect, arsă o lampă. […] Şi-atunci am intrat înăuntru, am văzut acolo la masă patru oameni care beau, am crezut că n-au încăput dincolo, în ţărani îmbrăcaţi, nu m-am gândit cine este. Stând şi lucrând acolo, intră domn’ profesor Mihadaş: „Hai Ioane, nu-i gata?„, către mine. Zic: „Acuma nu-i gata, că nu l-am putut face.„ Şi-atuncea s-a sculat unul de-acolo, de la masă şi a zis: „Ooo, să trăiţi domn’ profesor!„, către Mihadaş, către profesorul Mihadaş. „Hai să închini cu noi un pahar!„ Sigur, pe mine nu m-a chemat, s-a dus Mihadaş, a închinat. Eu am ieşit şi i-am spus: „Nu vii acasă?„ Zice: „Nu, că eu mai stau…„ L-am lăsat acolo. Şi pentru asta a făcut şapte ani Mihadaş puşcărie, că l-a cunoscut pe Bodiu acolo! Eu atunci nu am stat de vorbă, el era travestit, îmbrăcat ţărăneşte, nu l-am mai văzut.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
Victor Nedelea · rezistenṭa din Bistriṭa · grupul Leonida Bodiu
„Scopul nostru era următorul: de a face o organizaţie de rezistenţă, de a rezista, ca, odată, să vină şi timpul când să putem acţiona pentru scăparea noastră de comunism. […] Nu am apucat să mergem mai departe… [n-aveam] nici armament, noi nu eram înarmaţi decât cu armele pe care le posedam înainte. Majoritatea era cu armă de vânătoare, că eram foşti vânători, legală sau ilegală cum o deţinea el în regiunea asta; de exemplu, eu am fost găsit cu o armă pe care o găsisem ocazional, că după război toate câmpurile erau pline de arme. Era o organizaţie… am fost depistaţi în perioada de organizare… […]
[Leonida Bodiu] era ăla care se deplasa şi se întâlnea cu grupurile respective şi el se ocupa. Şi el sigur că se ocupa aşa, ca un şef de organzaţie. […]
Şi să vedeţi cum a decurs arestarea noastră. Sigur, noi acuma simţeam că ceva se pune la cale împotriva noastră, se simţea ṣi căutam să stăm cât mai atenţi, cât mai la margine, aşa, pentru a nu cădea pradă dintr-odată. La un moment dat, toată organizaţia de partid din comună, din comunele astea, toate organizaţiile au fost chemate la Bistriţa. Bineînţeles că ei aveau mai multe întruniri din astea, comuniştii, de regulă, şi nu am luat-o că asta ar fi cea care pune la cale arestarea noastră. Ei au fost chemaţi pentru o săptămână la Bistriţa, unde s-au făcut aşa: s-a pus la punct o unitate militară de la Bistriţa care să vină să facă arestările şi la fiecare grupă s-a pus în frunte un reprezentant al statului, al celor care au fost duşi, membrii de partid, comuniştii.
Şi dacă bine îmi aduc aminte, prin 12-13 februarie ’49, […] destul de dimineaţă m-am pornit de acasă, aveam nişte probleme la Năsăud, veneam cu căruţa la Năsăud. Exact la ieşire din Rebra, în drumul naţional Năsăud-Rodna, am întâlnit această maşină. Nu era făcută ziuă – că, vă daţi seama, în februarie la ora 5 dimineaţa încă nu era ziuă – era destul de întuneric, dar totuşi în una din maşini am zărit capul unui membru [de partid] de la noi din comună şi mi-am dat perfect de bine seama că e bucluc. După ce am avansat mai încoace, prin Rebrişoara, am văzut că deja acţionează şi au trecut la arestări, la arestarea membrilor pe care eu îi ştiam că fac parte din organizaţia nostră. Am venit la Năsăud, sigur ăştia s-au dus mai departe şi prima oară l-au arestat pe nănaşul Toader Dumitru, [apoi] pe Mute Nicolae, Cârcu… în orice caz, din Rebra vreo patru sau cinci au fost arestaţi. Restul, nu i-a găsit acasă, erau oamenii duşi. Aşa cum nu m-au găsit pe mine.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
