Artist înzestrat cu un mare talent, profesor ṣi academician, Ion Irimescu a fost fiul unui ṭăran român, Petre Irimescu, ṣi al unei Cazaban, o tânără dintr-o familie franceză împământenită în Moldova, familie care avea să dăruiască ṭării multe personalităṭi artistice. Perioada lui creatoare fost lungă ṣi bogată, după cum i-a fost ṣi viaṭa. Multe dintre operele sale se află în Muzeul de Artă de la Fălticeni, înfiinṭat în 1974 în casa boierului Alecu Botez Forăscu. Donaṭiile făcute de sculptorul Ion Irimescu muzeului fălticenean au dat naṣtere celei mai mari colecṭii de autor din ṭară.
Ion Irimescu, născut la 27 februarie 1903 în comuna Preuteṣti, Suceava, a închis ochii pentru totdeauna la vârsta de 102 ani, la Fălticeni. A fost înhumat în cimitirul unei biserici pe care o pictase pe vremea studenṭiei, la Oprișeni.
Într-un interviu din 1997 păstrat în Arhiva de istorie orală, artistul Ion Irimescu povesteṣte momentele importante din viaṭa sa, apropiindu-se ṣi îndepărtându-se de ele pe măsura înaintării în povestire, aṣa cum face cineva care vrea să aibă perspectivă atunci când studiază o operă de artă.
„Tata era agricultor. Nu era moşier, era agricultor. Avea în arendă suprafeţe mari de pământ pe care le cultiva. Mama a fost o intelectuală care… din familia, în fine, de origine franceză, Cazaban, din care a fost şi vărul artistului Jules Cazaban şi nepotul lui, scriitorul Alexandru Cazaban. […] Şi pot să spun că în copilărie am avut o situaţie bună. Tata dispunea de resurse materiale, mama era o intelectuală şi se îngrijea de copii, ca să le creeze o atmosferă aşa, mai deosebită… Au dispărut şi tata şi mama. Am avut un frate, a murit; o soră, a murit… Eu singur am rămas, nici eu nu ştiu cum am rămas, că am ajuns la această vârstă revoltătoare de 94 de ani! […]
Când aţi conştientizat talentul dumneavoastră şi când aţi ştiut ce anume aţi vrea să faceţi în viaţă?
Pasiunea pe care am avut-o pentru această meserie a început aşa, inconştient, când eram încă copil, cu acele tendinţe de a mâzgăli pe hârtie tot felul de imagini. Pe urmă s-a dezvoltat mai mult în perioada liceului. Cum am terminat liceul, am plecat la Bucureşti, m-am înscris şi am dat concursul de intrare la Belle Arte, am intrat şi am avut fericirea şi norocul şi satisfacţia să am profesor pe marele sculptor român Paciurea. El mi-a îndrumat paşii, primii paşi în materie de artă. Un profesor de la care aveai ce învăţa, atât prin metoda lui de predare, cât şi prin operele sale. După ce am terminat Şcoala de Belle Arte s-a declanşat un concurs pentru o bursă la Paris. Am concurat la această bursă, am reuşit, am plecat la Paris. […] Am urmat la [Academie de la] Grande Chaumière. Aici am avut profesor un alt sculptor interesant, Joseph Bernard. Sigur că era un sculptor şi bun şi profesor era bun, dar nu mai era de talia marelui Bourdelle. Ei, am terminat şi asta, la Grande Chaumière unde am lucrat cât am stat la Paris, doi ani.
Am venit în ţară şi, de la Paris direct, am intrat pe poarta regimentului şi m-a încorporat, că eram şi nesupus la încorporare, că-mi venise termenul dar eram la Paris şi nu eram să vin pentru acest lucru. Şi schimbarea de atmosferă, de mentalitate, de decor de la Paris, te trezeşti în curtea regimentului îmbrăcat soldăţeşte!… Şi am făcut stagiul militar respectiv, de un an, în care am avut şansa unei întâmplări din tinereţe, că am avut un accident la mâna stângă, care este stricată. Mi-a plesnit un focos de grenadă, ca copil, era Primul Război Mondial. Mi-a stricat mâna. În fine, credeam că am să scap de armată, dar n-a fost posibil, că m-a luat la armată la Serviciul geografic, ca să fac hărţi. Şi a venit şi războiul, şi am făcut şi războiul. Am fost cu armatele româneşti, sub asistenţa nemţilor, până aproape de Cotul Donului, într-un sat unde s-a oprit. Eram la Comandamentul Armatei a 3-a, făceam hărţile topografice pe care se desfăşurau luptele. Şi am făcut aproape un an de zile pe front, îndurând toate rigorile şi toate mizeriile, că eram soldat fruntaş. Ofiţerii o duceau mai bine, că mâncau la popotă, eu, la cazarmă, aşa, cu soldaţii. Dormeam şi eu pe unde puteam. Iarnă grea în Rusia. Dar, în fine, au trecut toate.
M-am întors în ţară şi am dat… s-a creat catedra vacantă la Şcoala de Belle Arte din Iaşi, am dat un concurs, am obţinut catedra, am funcţionat vreo patru-cinci ani la Iaşi, până când s-a desfiinţat Academia de la Iaşi din cauză că între timp luase fiinţă Academia de Artă Plastică din Cluj. S-a pus problema – că era şi la Bucureşti una – că sunt prea multe academii pentru necesităţile ţării şi atunci trebuie una desfiinţată. Şi sigur că a căzut victimă Academia de la Iaşi, cu toate că Academia de la Iaşi avea o tradiţie mare din trecut, atât prin profesorii [pe] care i-a avut, cât prin absolvenţii care pe urmă au devenit artişti importanţi în plastica noastră. Clujul era pe la început, fără nici un trecut, Institutul de la Cluj, dar în fine. Era şi problema cu maghiarii, cadrele didactice jumătate erau români, jumătate maghiari, studenţii, la fel. Nu prea a fost o atmosferă agreabilă, că maghiarii, cu toate că ştiau foarte bine… adică ştiau să vorbească româneşte, că trăiau doar aici, dar în cadrul consiliilor profesorale care erau la Belle Arte ei au susţinut că nu înţeleg – cu toate că pricepeau ei foarte bine! – dar o încăpăţânare, aşa, că nu înţeleg limba românească şi să se vorbească în limba maghiară. Profesor era pictorul Ciupe. El ştia foarte bine şi româneşte şi maghiară şi a acceptat. Când am venit la Cluj şi asistam la aceste şedinţe în care se vorbea şi româneşte şi maghiară, dar mai mult maghiară, în fine, aveam impresia… parcă sunt într-o ţară străină! Şi era cineva care-mi traducea.
Aş vrea să ne întoarcem puţin la Iaşi. Care era atmosfera la Iaşi, la Academie?
Când am fost la Iaşi era atmosfera legionară, erau legionarii la putere, erau manifestaţii mari legionare, profesorii trebuiau să facă act de salvare a lor şi să fie de acord. […] La Academie sigur că profesorii nu s-au opus, că nu se puteau să se opună la… au acceptat, în fine, tacit fiecare, nu în conştiinţa lui, ci aşa, în exterioritatea lui. Ştiu că era un student care era legionar şi umbla aşa cum umblau legionarii, cu ciubote, cu anumită uniformă caracteristică lor. Şi era studentul meu. Şi, în fine, când eram la corectură… el venea şi nu venea, venea şi nu venea. Şi l-am întrebat – nici nu mai ştiu cum dracu’ îl chema – zic: „Ai cam lipsit, nu te-am mai văzut.„ „Am avut anumite [treburi] de îndeplinit… anumite hotărâri a căpitanului.„ „Da, sigur, sigur… Foarte bine, sigur.„ Şi am avut totuşi satisfacţia că, [atât] cât am fost la Iaşi, au căzut legionarii…
După 23 august 1944 aveţi ceva amintiri referitoare la schimbarea care s-a petrecut, la schimbarea politică?
Păi, să vă spun. În măsura în care s-a schimbat cât au fost legionarii, în aceeaşi măsură a fost o atmosferă schimbată faţă de [ce era înainte]. Pentru că, vedeţi, şi profesorii care erau artişti şi studenţii, nu erau aşa politici. Ne încurcau lucrurile astea. Bineînţeles, cu schimbarea şi cu venirea comuniştilor a început anumite presiuni în artă cu aşa-zisul realism socialist unde ne dădea exemple din arta sovietică, de artişti, mişcarea artistică de acolo, direcţia în care trebuie să meargă arta, să înfăţişeze poporul, să înfăţişeze, în fine, toate manifestările de muncă, de… aşa, care te făceau să abordezi anumite teme care erau oarecum cam neinteresante pentru lucrările de artă. Şi acelaşi lucru, ca profesor. Când predai, trebuia să atragi atenţia ca în lucrările de compoziţie să abordeze teme [anumite], tot muncitori care lucrau şi aşa… şi diferite meserii.
Pentru bursa din Franṭa ce temă aṭi avut?
Am avut o temă destul de generoasă, Apollo cu pământul în spate. Concursul, pentru că ai adus vorba de concurs, a fost un concurs pe ţară care s-a desfăşurat la Academia din Bucureşti. S-a dat prima temă, un subiect oarecare, care a durat o săptămână. Rezultatul a fost că o mare parte din concurenţi au fost eliminaţi. S-a dat a doua temă, ceva care a durat mai mult. Oricum, din cei rămaşi de la ultima probă, iarăşi au dispărut o serie de concurenţi şi n-au rămas decât trei: eu şi cu doi, care am rămas. Şi asta, tema pentru concurs a fost de două luni. Trebuia s-o executăm… […] Fiecare am primit, că era vacanţă la institut şi am primit acolo, în cadrul institutului, a şcolii, am primit un atelier în care să executăm această temă. Şi pentru că voiam să fim cât se poate de originali, ca să nu ne influenţăm unul de altul, nici nu ne vizitam! Timp de cele două luni n-am ştiut ce lucrează cel din dreapta sau cel din stânga şi nici dânşii nu ştiau ce lucrez eu. Şi, în fine, după două luni s-a ţinut conferinţa profesorilor care au venit şi ştiu că era vară, adică timpul bun, era septembrie acuma şi stăteam în curtea şcolii cu ceilalţi doi concurenţi. Şi a ieşit Paciurea, s-a îndreptat spre mine – Paciurea era un om care vorbea foarte puţin – ṣi mi-a spus: „Domnule, ai reuşit! Vei pleca la Paris. Vezi să faci treabă bună şi acolo. La revedere.„ […]
Cum eraţi dumneavoastră ca profesor?
Eu, cum eram?.. Aici ar trebui să spună alţii. Da, mi-a plăcut meseria asta de profesor, pentru că era legată de toate intenţiile mele sculpturale. Am avut elevi, studenţi destul de buni, unii au rămas în artă, în sculptură, alţii s-au pierdut datorită vitregiei vieţii. S-au dus profesori prin provincie şi s-au pierdut. N-au mai lucrat.
Acuma, că am adus vorba că s-au pierdut ca profesori în provincie, şi eu, o parte, la început, a trebuit să fac pe profesorul… Am fost profesor de desen şi caligrafie la Liceul „Aurel Vlaicu„ din Bucureşti vreo câţiva ani. Însă, sigur, căutam ca să nu mă încadrez în mentalitatea corpului profesoral care, în fine, la terminarea orelor ştiu că aveau obiceiul… că în drum era o bodegă unde mergeau să mai bea un pahar de vin, să discute, dar asta se prelungea şi atunci strica tot rostul. Şi cum terminam orele, puneam catalogul pe masă, semnam şi plecam repede ca să nu mă întâlnesc cu ăia să mă antreneze la aceste discuţii la un pahar de vin.
Şi cât am fost profesor, am lucrat… adică partea cea mai mare de activitate şi de interes şi de preocupare a rămas tot problema mea, a sculpturii şi am căutat să-mi îndeplinesc pe cât e posibil, până la limita de bine dar nu exagerat, […] să nu mă las copleşit de alte probleme, să rămân pe terenul meseriei mele şi să caut să-mi rezolv toate problemele legate de meseria mea.
Vi se dădeau teme, de exemplu „Lupeni„, „Sudori„, „Sudoriţe„, sunt teme impuse; totuşi aveaţi timp şi pentru sufletul dumneavoastră? Când? Cum?…
Puţin; aşa discutând, întrebând dumneavoastră, ne-am abătut de la intenţia principală cu care am început împreună să discutăm, adică vă interesa perioada în timpul comunismului…
La asta mă refer, da.
Păi, da. Asta este o perioadă interesantă din anumite puncte de vedere, pentru că aici trebuia, în mod foarte iscusit, foarte diplomatic, să ne strecurăm faţă de acele aşa-zise preţioase indicaţii de partid. Pentru că, sigur că aceasta nu puteai s-o faci în mod aşa…
Vizibil…
Categoric! Şi era aşa-zisa „comandă socială„ în care trebuia să faci anumite lucruri, să abordezi anumite lucruri, adică anumite tematici şi cu teme legate de clasa muncitoare, de muncitori…
Comanda prin cine o primeaţi?
O primeam prin comitetul sau ministerul sau nici nu mai ştiu cum… Comitetul de Artă se numea atunci… Şi de aici, sigur, mi se ofereau multe comenzi din astea şi le cam mai şi dam aşa, mă feream de… [cele] prea pregnante, aşa era mentalitatea, că în comunism s-a născut „omul nou„ şi că trebuie să redai figura „omului nou„. De unde?! Trebuie să redai figura sufletească şi interiorizată a unui om, nu că în mod special că e „om nou„… Şi am făcut câteva teme, dar foarte puţine. De exemplu, monumentul de la Lupeni, că era un subiect generos, un subiect frumos. Am mai făcut…[…] Pe urmă am făcut alte… tot comandă de stat, statuia voievodului Mircea cel Bătrân, nu ştiu pe unde-i pus monumentul. Am mai avut tematici de anumiţi… anumite personalităţi de cultură: Enescu, chiar şi pe Brâncuşi, la Râmnicu Vâlcea este… sau Târgu Jiu.
Am mai lucrat o serie de busturi, de oameni din cultura noastră, la muzeu la Fălticeni unde am ce-a mai mare parte din lucrările mele, un muzeu generos, cu vreo 300 şi ceva de sculpturi, cu câteva mii de desene. […]
Să vorbim despre Uniunea Artiştilor Plastici, dumneavoastră aţi fost vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, apoi preşedinte…
Da. Bine, instituţia asta a uniunilor este folositoare, pentru că şi în străinătate sunt, dar sub altă formă, aceste, cum să spun, asociaţii care se fac între anumite categorii de artişti care au afinităţi. […] Dispuneam de fonduri, Uniunea a creat aceste ateliere. Afară de aceste ateliere care au fost create pe teren gol, anume cu toată caracteristica unui atelier, fie de pictură, fie de sculptură. În multe părţi ale Bucureştiului sunt anumite localuri pe care le-a obţinut Uniunea, ateliere unde se lucrează, se creează posibilitatea ca artistul să aibă locul lui de creaţie.
Marele avantaj, iarăşi, pe care l-a creat Uniunea a fost ăsta: construcţia întreprinderii a Fondului Plastic. Adică acolo unde se toarnă lucrările în bronz, unde se fabrică rame, unde se fabrică culori. Deci este o întreprindere absolut foarte folositoare pentru artiştii plastici. Pensulele, tot, tot găseai acolo, la combinatul, aşa-numitul Combinat al Fondului Plastic.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1997]
