Miercuri, 2 martie, se împlinesc 300 de ani de la apariţia lucrării cu caracter enciclopedic „Descriptio Moldaviae“, opera cărturarului Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei în perioadele martie – aprilie 1693 şi noiembrie 1710 – iunie 1711. Având o importanţă istorică deosebită, „Descpriptio Moldaviae”, scrisă în limba latină, este prima lucrare completă şi detaliată despre geografia, organizarea politică şi administrativă, despre religie, despre graiul, slovele, etnografia şi folclorul Moldovei, într-o perioadă în care teologia era însăşi cultura vremurilor, ca expresie a tradiţiei şi a legăturii cu strămoşii.
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, la Silişteni, comuna Fălciu (azi comuna Dimitrie Cantemir), judeţul Vaslui, fiind fiul lui Constantin Cantemir Silişteanul, domn al Moldovei (1685-1693) şi al Anei, născută Bantaş, nepoata lui Duca Vodă.
Cu toate că era analfabet, Constantin Cantemir a oferit fiilor săi o educaţie aleasă, astfel că, din fragedă tinereţe, Dimitrie studiază cu „dascăli de casă” elemente de religie creştin – ortodoxă, dar şi limbile şi literatura slavă, greacă şi latină, de educaţia sa ocupându-se, în principal, Ieremia Cacavela Cretanu, unui preaînvăţat ieromonah al vremii.
În anul 1686, la doar 13 ani, Dimitrie Cantemir asistă la invazia poloneză în Moldova, iar în anul 1688 a fost nevoit să plece la Constantinopol, unde a stat 12 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. Aici Dimitrie şi-a dedicat timpul învăţării limbilor orientale: turca, araba şi persana, însă studiază şi literatura antică, gramatica greacă şi latină, muzica, filosofia, religia musulmană şi îşi aprofundează cunoştinţele de teologie ortodoxă, cu profesori celebri, de formaţie culturală europeană şi bizantină.
După moartea tatălui său, în perioada martie – aprilie 1693, a fost domn al Moldovei, însă Înalta Poartă nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice.
Din anul 1695 a fost capuchehaie, adică reprezentant la Constantinopol al fratelui său Antioh.
În anul 1699 (anul păcii de la Karlowitz) se căsătoreşte cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit pe Matei, Smaranda, Constantin, Şerban, Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Cantemir (1709 – 1744).
După pacea de la Karlowitz, Imperiul Otoman pierde din teritorii în favoarea Austriei şi Rusiei, fiind într-un declin economic şi militar pe fonul unei corupţii accentuate, iar Dimitrie Cantemir, care acumulase o experienţă politică considerabilă primeşte propunerea de a fi candidat la tronul Moldovei, la iniţiativa hanului tătarilor Devlet Ghirai.
La 25 noiembrie 1710, este făcută numirea, în cadrul unui Divan special convocat, prin îmbrăcarea în caftan şi înmînarea firmanului, iar la finalul anului, Cantemir era înscăunat, la Iaşi.
La scurtă vreme, la 2 aprilie 1711, Cantemir încheie, în Rusia, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia otomană şi cu condiţia apărării graniţelor de către armata Moldovei.
Se alătură apoi lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, iar după victoria turcilor în bătălia de la Stănileşti – ţinutul Fălciu pe Prut, cantemir fuge în Rusia, unde a rămas cu familia sa.
La 1 august 1711 a primit un domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei. Cantemir a contribuit la cartografierea Rusiei, a scris „Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor”, susţinând latinitatea limbii şi a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte – o lucrare de referinţă pentru corifeii Şcolii Ardelene.
Însă drumurile lungi şi neprietenoase din Rusia au slăbit sănătatea Casandrei, soţia principelui, care după pierderea a doi nou-născuţi, Petru şi Ion, înmormântaţi la Harkov, se îmbolnăveşte şi din cauza unui tratament neadecvat aplicat de un farmacist incompetent, şi decedează în floarea vârstei, la numai 30 de ani, în anul 1713.
La 11 iunie 1714, fostul domnitor român devenea membru de onoare al Academiei de la Berlin, for la cererea căruia avea să redacteze lucrarea monografică în care tratează geografia, istoria, religia şi limba poporului român.
La 14 ianuarie 1720, Cantemir se recăsătoreşte cu Anastasia Trubeţkoi, fiica generalului Ivan Iurevici Trubeţkoi, de numai 18 ani. Uniunea celor doi are loc în prezenţa ţarului şi a familiei imperiale, iar la solicitarea expresă a naşului Petru I, a fost nevoit să-şi radă barba şi să îmbrace după moda apuseană, cu perucă pudrată şi haine scurte. Din a doua căsătorie, Cantemir a avut o fiică, Anastasia.
Însă în anul 1723, Cantemir, cu întreaga lui familie, se îndreaptă spre Moscova în plină iarnă, dar în condiţiile în care era bolnav de diabet, nu va supravieţui acestui efort decît pînă pe data de 21 august, când moare la doar 50 de ani.
Dimitrie Cantemir a fost înmormântat, alături de soţia lui Casandra şi fiica Smaranda, la Moscova, lângă mănăstirea greacă Sf. Neculai, unde a zidit o biserică cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, în acealşi loc în care aveau să fie îngropaţi şi Maria şi Antioh vodă, fratele lui Dimitrie. Osemintele domnitorului aveau să fie aduse în ţară ţi reânhumate la Iaşi, în iunie 1935.
Revenind la momentul 11 iunie 1714, Dimitrie Cantemir începe să scrie, la solicitarea Academiei de la Berlin, „Descriptio Moldaviae”, în condiţiile în care fostul domnitor fusese exilat în Rusia.
„Descriptio Moldaviae”, sau „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae”, adică „Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei”, este un document ce tratează istoria românilor şi a fost gândită pentru a avea trei părţi, una geografică, una politică şi o alta care să acopere starea bisericească şi literară a Moldovei.
Prima parte este dedicată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a câmpiilor, aici fiind inserată şi prima hartă cunoscută a Moldovei, realizată de autor. De asemenea, acest capitol prezintă flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului.
A doua parte a cărţii se referă la organizarea politică și administrativă a țării, conţinând detalii despre forma de stat, înscăunarea sau schimbarea domnilor, dar şi aspecte legate de obiceurile privind naşterea, logodna, nunta sau înmormântarea.
În fine, ultima parte a lucrării cuprinde referiri la cuvintele şi graiul moldovenesc, despre calităţi sau defecte caracteristice acestui neam. De asemenea, Cantemir face aici o descriere aprofundată a religiei molodvenilor, autenticitatea ordodoxiei de aici fiind susţinută cu admiraţie de autor: ”Occidentul, şi nu Orientul s-a îndepărtat de la adevărata credinţă, iar în Moldova nu s-a văzut niciodată vreun eretic sau vreo erezie“.
Primul manuscris al lucrării avea să fie definitivat la 2 martie 1716, şi putea fi expediat la Berlin, însă din diferite motive, încă neelucidate, Cantemir nu a expediat
Manuscrisul, cu toate insistenţele celor din Academia berlineză. Problemele survenite în cadrul Academiei după decesul preşedintelui Leibniz, este posibil să-l fi determinat pe Cantemir să nu mai manifeste încredere în această instituţie sau este posibil să fi dorit publicarea ei înainte, după care să o expedieze.
După moartea autorului, în anul 1723, manuscrisul a rămas în posesia fiului mai mic,
Antioh, care fiind numit ambasador al Rusiei la Londra, a luat cu el manuscrisul cu intenţia de a-l publica în Occident. De aici traseul manuscrisului a fost realmente un labirint.
În anul 1744, după moartea la Paris a lui Antioh Cantemir, devenit ambasador în Franţa, manuscrisul latin al „Descrierii” avea să fie vîndut la o licitaţie contelui Thomson, ginerele marelui medic Boerhaave. La rândul său acesta moare, iar soţia sa cedează manuscrisul unui văr, Abraham Raas Boerhaave, profesor la Petersburg. Acesta îl dăruieşte, la rându-i, unui medic imperial, von Kruse, pentru ca în final să ajungă la consilierul imperial G. F. Müller din Petersburg. Acesta apreciază valoarea deosebită a acestui manuscris şi îl încredinţează unui specialist geograf, Anton Friedrich Büsching, care o traduce în limba germană cu ajutorul lui Johann Ludwig Redslob din Berlin şi o publică, la 53 de ani distanţă de la definitivarea lucrării (1769 – 1770).
A urmat, în anul 1789, publicarea lucrării în limba rusă, şi în greacă, în anul 1819, iar în anul 1825, pe 19 august, este publicată, la Mănăstirea Neamţ, traducerea românească, sub titlul „Scrisoarea Moldovei“.
A doua ediţie a lucrării apare la Iaşi în anul 1851, după traducerea lui Vasile Vîrlav, sub îngrijirea lui Costache Negruzzi, la Tipografia francezo-română, iar ediţia a treia apare tot la Iaşi, în 28 noiembrie 1865, la Imprimeria A. Berman, fiind îngrijită de antiunionistul Teodor Boldur-Lăţescu, redactorul ziarului Moldova din Iaşi.
În anul 1869, Episcopul Melchisedec Ştefănescu comunică Societăţii Academice Române faptul că în biblioteca Academiei de teologie din Moscova se află manuscrisul latinesc al „Descrierii Moldovei”, iar guvernul rus împrumută manuscrisele lui Dimitrie Cantemir, în anul 1870.
La 200 de ani de la moartea lui D. Cantemir, George Pascu redactează a doua traducere din latină a lucrării pe care o publică la Bucureşti în anul 1923, iar a treia traducere din latină, independentă de celelalte, o realizează acad. Gh. Adamescu şi o
publică în „Cartea românească”, în anul 1942.
Au urmat şi alte ediţii ale lui Petre Pandrea, cu o prefaţă de C. I. Gulian – în 1956, Constantin Măciucă (1961-1965-1967), iar la 300 de ani de la naşterea lui Cantemir, Academia Română a luat iniţiativa să editeze o lucrare bilingvă cu un comentariu istoric şi un studiu cartografic, care apare în anul 1973.
„Descriptio Moldaviae” nu a fost însă singura lucrare importantă a lui Cantemir. Amintim aici „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea”, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în anul 1698, considerată prima lucrare filosofică românească, apoi lucrarea filosofică „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago 1700”, „Istoria ieroglifică”, scrisă la Constantinopol în română (1703 – 1705), considerată prima încercare de roman politico-social, „Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane”, redactată în latină între 1714 şi 1716 sau „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, scrisă mai întâi în latină, dar tradusă apoi de autor în română (1719 – 1722).
