„Mama a rămas singură, a putut să dea curs impulsului naturii ei de călătoare”
Ofiṭer decorat în Primul Război Mondial, autorul unor cărṭi de tactică militară ṣi diplomaṭie, membru al Academiei de Ştiinṭe, Octav Vorobchievici era un om cu educaṭie aleasă ṣi provenea dintr-o familie de intelectuali. Se născuse cu puṭin înainte de sfârṣitul secolului al XIX-lea, mai exact în 1896 ṣi a devenit orfan de tată la 12 ani. Rămasă singură, mama lui, Aristeea, a avut de crescut doi copii – dintre care unul bolnav cronic – ṣi de luptat cu familia soṭului. Fiind foarte puternică, a izbândit pe ambele „fronturi”. Apoi viaṭa i-a dăruit un destin deosebit pentru o femeie din vremurile acelea. În 1923, pe când se afla la Paris, i-a cunoscut la legaṭia Afganistanului pe părinṭii reginei Soraya, soția regelui Amanullah. Au luat-o cu ei la Kabul pentru a o învăṭa pe liberala regină manierele europene. Cinci ani a stat Aristeea Vorobchievici la curtea regelui Afganistanului, iar în 1928 a făcut împreună cu regele, regina ṣi o mare suită o călătorie în India, Egipt, Italia, Franța, Anglia, Germania, Polonia, Rusia, Persia, Turcia. Era perioada în care câteva state musulmane căutau să se modernizeze. În Afganistan însă poporul nu era pregătit pentru aceste înnoiri; răscoalele repetate ṣi nemulṭumirile au silit familia regală să se refugieze în Italia. Astfel s-a încheiat perioada fabuloasă din viaṭa Aristeei Vorobchievici, povestită de aceasta în memoriile sale. Considerate pierdute timp de 60 de ani, ele au fost publicate cu titlul Caravana afghană în 2007.
Într-o înregistrare făcută în 1986 de membrii familiei, colonelul Octav Vorobchievici povesteṣte cu detaliile unui om de spirit despre personalitatea deosebită a mamei sale ṣi despre copilăria lui fericită. Prin bunăvoinṭa familiei, o copie a acestei înregistrări se află ṣi în Arhiva de istorie orală.
„Tatăl meu, profesorul Constantin Vorobchievici era bucovinean, fiul preotului Nestor Vorobchievici din Cuciurmare, protopop al judeṭului Cernăuṭi. E de înṭeles că în vremea de care vorbesc Bucovina era în întregime între hotarele Austriei. Tata a venit la Bârlad, nu ṣtiu prin ce împrejurare, unde a cunoscut pe mama, Aristeea Manoliu, care a devenit mama mea. Ministerul de care depindea tata a găsit că prin diplome el merita să vină la Bucureṣti. Tata a refuzat ṣi până la urmă a trebuit să accepte să se mute din Bârlad la Ploieṣti, oraṣ care împăca ṣi ideea capitalei ṭării ṣi ideea provinciei. […]
Eu am fost foarte ataṣat de familia tatei din Bucovina. Primii mei ani de copil mic i-am trăit la Cuciurmare, la casa bunicului Nestor Vorobchievici; ṣi astăzi mi-aduc aminte de imensa grădină, de pogoane întregi de pământ. Şi astăzi îmi aduc aminte de iazul cu peṣti, de micul pârâiaṣ care aproviziona acest iaz, de aleile cu coacăze ṣi agriṣe ale grădinii bunicului meu. Şi astăzi îmi aduc aminte seara, trenul care urca greu dealul prin marele codru care mărginea spre miazăzi satul Cuciurmare, glasul acelui tren luptând cu greu să urce colinele. Şi astăzi îmi sună cântecul lor în urechi ṣi suflet. Bunicul a murit la începutul veacului, iar mama mare s-a mutat într-o casă pe care ṣi-a cumpărat-o pe strada Vorobchievici, în Cernăuṭi. Este casa în care în cursul anilor au fost rare vacanṭele de ṣcoală în care să nu mă duc să o văd. Am trăit mica mea viaṭă, început de viaṭă, ca un mic bucovinean. Mi-am întărit în mine datoriile impuse, cerute de tatăl meu ca mic bucovinean care călcam aproape în fiecare an pământul acestei grădine a Moldovei.
Mama nu a cunoscut acest sentiment. Fireṣte, ea a avut neplăcerile ei cu membrii familiei mele care găseau că mama nu avea suficientă atenṭie faṭă de fiul ei [cel mare, adică eu], că avea preferinṭe pentru celălalt copil… Lucrurile stăteau însă cu totul altfel ṣi, dacă vreṭi, copiii erau una din micile amărăciuni pe care orice femeie, mamă, e obligată să le îndure din partea unor părṭi ale familiei din care face parte. Fratele meu, Victor, de mic copil a fost suferind: un necaz cu inima care nu i-a dat îngăduinṭă să trăiască decât până la 44 de ani – moarte provocată de o boală a inimii.
La rândul ei mama, care a trăit până la 63 de ani, Aristeea Vorobchievici, care nu s-a remăritat, care de la 30 de ani rămasă văduvă, a rămas singură, a putut să dea curs impulsului naturii ei de călătoare. A străbătut Europa în toate direcṭiile. A locuit
multă vreme la Paris, a locuit multă vreme în Elveṭia. Imediat după Războiul de Întregire ṣi Războiul Mondial numărul unu, mama a cunoscut la Paris pe reprezentanṭii regimului din Afganistan, care erau în acelaṣi timp părinṭii reginei Soraya, [soṭia regelui Amanullah]. Aceṣtia au apreciat-o atât de mult încât au convins-o să vină în Kabul, la curtea regelui Amanullah, ca să fie un soi de sfătuitoare, de îndrumătoare, de educatoare a micii regine care umbla pe vremea aceea cu faṭa acoperită ca oriṣice mahomedană care nu se arăta bărbaṭilor, ca orice mahomedană, ṣi care trăia în condiṭiile de înapoiere pe care le trăiau femeile mahomedane. Când familia regală s-a hotărât să călătorească într-o călătorie de studii în jurul Europei, mama a însoṭit această familie, din Afganistan peste India, peste Italia, Franṭa, peste Germania ṣi Rusia ca să se întoarcă în ‘928 la Kabul. Aici, când poporul a văzut pe regină îmbrăcată europeneṣte, în filmele cinematografice, s-a revoltat ṣi au răsturnat regimul; mama a scăpat cu greu, cu un avion englez, la Peshawar de unde l-a dirijat spre Franṭa. La Paris am întâlnit-o, eu eram elev al Şcolii Superioare de Război, ea era fugară din Afganistan. A fost marea ei aventură, marele ei drum. Din păcate, notele scrise de ea au fost distruse, s-au pierdut, oameni au socotit necesar să le nimicească ṣi astăzi ele n-au putut să vadă lumina tiparului, ceea ce ar fi fost foarte util pentru înṭelegerea drumului pe care l-a urmat ṣi-l urmează Afganistanul.”
[Înregistrare din arhiva familiei Vorobchievici, 1986]
video: youtube
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=Jzkt1QgWCkY[/youtube]
