Cele mai frumoase învăṭăminte pe care Majestatea Sa regele Mihai le-a dăruit poporului său înainte de regimul comunist, în zilele revoluṭiei ṣi în anii care au urmat sunt: să aibă echilibrul gândirii, eleganṭa atitudinii ṣi discreṭia sufletească. Sunt calităṭi pe care Majestatea Sa le are ṣi care i-au adus admiraṭia, respectul sau dragostea românilor, indiferent de poziṭia lor în societate sau în lumea politică. Putem demonstra acest lucru cu mărturii pe care redactorii Grupului de istorie orală Radio România le-au adunat din 1993 ṣi până astăzi.
Fie ca toate aceste gânduri frumoase ale intervievaṭilor ṣi intervievatorilor, adunate în decursul timpului, să ofere un sprijin Majestăṭii Sale acum, când are nevoie de el mai mult ca oricând!
Fragmentul audio face parte din interviul realizat de Mariana Conovici în 2008.
Sergiu Brânduṣ · medic
„Eram student retras care mă ocupam foarte mult de problemele de învăţătură, dar în acelaşi timp, având în vedere antecedentele mele legate de monarhie, adunasem în jurul meu un grup de prieteni, nu numai din Facultatea de Medicină dar şi din alte facultăţi, sărbătorind ori de câte ori erau ocazii, anumite momente din viaţa fostului Marelui Voievod Mihai de Alba Iulia şi ulterior Mare Rege al României.
De ce eraţi legat de monarhie?
Pentru că în timpul şcolarităţii făcută la Liceul „Cantemir Vodă„ din Bucureşti, Marele Voievod Mihai de Alba Iulia avea în patronaj acest liceu şi de fiecare dată pe data de 8 noiembrie a fiecărui an se făcea o sărbătorire a liceului, dar cu participarea Marelui Voievod. Era cam de aceeaşi vârstă şi bineînţeles că asta s-a perpetuat ani de ani de zile ca un obicei şi s-a creat între colegii mei de liceu şi Majestatea Sa regele Mihai o legătură de suflet care nu s-a putut întrerupe niciodată, nici acuma. […]
Acum v-aş ruga să faceţi un portret al regelui Mihai, aşa cum l-aţi cunoscut dumneavoastră.
Eu l-am cunoscut pe Marele Voievod Mihai sub aspectul unui adevărat coleg. Avea o atitudine deosebit de colegială, de prevenitoare, de înţelegătoare deşi de fapt nu pot să spun că nu avea şi atitudini de copil. De exemplu, îmi aduc aminte că la una din aniversările din sala de gimnastică de la Liceul „Cantemir„, elevii i-au oferit o arbaletă de lemn, un fel de arc. Şi el s-a bucurat atât de mult, parcă i s-ar fi dat cadou un automobil! Ceea ce dovedea că este la fel ca noi, că şi eu mă uitam cu jind după arbaleta aia şi l-am rugat şi eu pe tata să-mi cumpere şi mie una. Adică vreau să vă spun că acest om nu făcea diferenţă între noi şi el.
De altfel, l-am şi cunoscut în mai multe etape. L-am mai cunoscut şi pe la Sinaia când ne mai duceam. Eu provin dintr-o familie cu stare financiară medie, nu eram nici foarte bogat, nici foarte sărac, dar ne permiteam o dată la doi ani să mergem la munte şi o dată la un an mergeam la mare. Şi cu acestă ocazie, la Sinaia […] ne mai întâlneam cu Majestatea Sa cu automobilul ăla…. Şi chestia aia din liceu m-a impresionat extraordinar, când a dat mâna cu noi!
Chiar vă rog să povestiţi…
A dat mâna cu noi şi, sigur, câţiva dintre noi nu am mai vrut să ne spălăm pe mâini de chestia asta şi am avut multe necazuri acasă, că nu ne aşezam la masă cu mâinile nespălate. Şi atuncea s-a luat o hotărâre de către părinţii care aveau elevii în clasa noastră şi, prin dirigintele respectiv, am ajuns la soluţia să ne spălam pe mâini şi să strângem apa într-un lighean şi să o punem într-o sticlă care să o păstrăm! Şi am păstrat-o până la sfârşitul liceului. Nu mai ştiu ce s-a intâmplat cu ea, cu acestă sticlă că mi-ar fi plăcut să o am şi acuma. Vedeţi dumneavoastă, relaţia dintre noi, ca elevi, şi Majestatea Sa ca Mare Voievod şi apoi ca Mare Rege era aşa de strânsă şi aşa de normală şi aşa de umană, încât acuma când am împlinit 75 de ani mă gândesc cu emoţie la sentimentele pe care le-am avut atunci faṭă de Majestatea Sa şi pe care le am şi acuma.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
Petre Diaconu · cercetător
„Fiind pe trotuarul dinspre Casa Armatei, am asistat cu fiinţa mea, cu ochii mei, cu urechile mele, mă rog, la o scenă de care-mi aduc aminte cu multă plăcere, consumată în toamna anului 1943. Eram tânăr adjutant la aviaţie, deci nu ajunsesem încă ofiţer, trebuia să fiu făcut în al doilea an ofiţer şi eram într-o permisiune, într-o după-amiază a lunii septembrie şi aud la un moment dat nişte aplauze. Când colo, erau adresate Majestăţii Sale, regele Mihai I care, însoţit de un aghiotant, într-o maşină deschisă, se oprise la stopul de pe Calea Victoriei – era de altfel singurul stop din centrul Bucureştiului. Şi, ca un amănunt pitoresc, stopul acesta era manevrat manual de către un poliţai, poliţaii pe vremea aceea erau îmbrăcaţi în haine tip, de culoare cărămizie închisă, era surdo-mut, dar avea o agerime în privire, încât nu-i scăpa absolut nimic. Şi sigur, rotindu-şi capul cu viteza maşinăriei electronice, a văzut în diagonală maşina regală – care nu era însoţită absolut de nici o altă maşină – stând la stop. A salutat şi i-a dat drumul regelui, care a făcut imediat la dreapta şi a luat-o pe Bulevardul Elisabeta, probabil că se ducea înspre Cotroceni. Şi nu am găsit, absolut sub nici o formă, această scenă petrecută ca ieşită din comun, decât târziu de tot, în vremurile când alaiurile prezidenţiale opreau circulaţia pe lungimi de zeci de metri sau sute de metri!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1995]
Costel Ceacu · profesor
„La Săvârşin îl găseam pe doctor Bibi Popescu, l-am găsit şi pe rege de două ori acolo, că regele părăsea Bucureştiul şi se refugia ori la Sinaia, ori spre Săvârşin, că ăla era castelul lui. Vedeţi dumneavoastră, am stat şi cu regele şi cu regina, am stat de două ori la masă atunci. O dată am stat la Săvârşin şi o dată trecea Mureşul la Mocsonyi… Eu locuiam în palatul, adică acest castel era într-un fel parc, în mijlocul unui parc imens, până la Mureş mai erau 100-200 de metri. Dar eu locuiam în nişte [case], cum să vă spun, unde erau primiţi oaspeţi. Era ceasul cam vreo 12 noaptea şi [servitorul] mi-a zis: „Domnul baron [Mocsonyi] vă roagă…„ […] şi mi-a venit pe o tavă cu o cămaşă şi o cravată… […] Bineînţeles, când am intrat m-am înclinat, era şi regina Elena, mama. Primul lucru care m-a întrebat regele, m-a întrebat dacă sunt legionar. Mocsonyi mă cunoştea ṣi i-a răspuns în englezeşte… n-am înţeles. Şi până la urmă [am zis]: „Nu, Majestate, eu sunt manist!„, cam aşa spuneam noi, tineretul ṭărănist, când ne recomandam.
Şi ce aţi mai vorbit?
Eu am exagerat puţin, i-am adus aminte regelui […] de sădirea pomilor [împreună], totdeauna pe la sfârşitul lui martie-aprilie; la liceu ne luau profesorii şi ne duceau la Pasărea [la sădit pomi], acolo venea şi regele. Şi-a adus aminte cu atâta plăcere!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
Maria Ţeṭu · avocat
„A fost o etapă tranzitorie care a durat din ’44 până în ’47, în care, într-adevăr, a fost o naivitate a noastră, a românilor de-atunci, să credem că ei [comuniṣtii] se vor mulţumi la stadiul la care credeam noi. […] Sensul discuţiilor era că noi trebuie să ne formăm o viaţă care să revină – pentru că noi toţi eram ai regimului care a fost! Eram născute în acel „regim burghezo-moşieresc„, nu?!… Şi nu se discuta decât despre situaţia asta şi despre rege. Regele avea o trecere nemaipomenită! Regele era al generaţiei noastre, […] era foarte iubit de toată lumea, pentru că era foarte popular, cum se spune. Stătea de vorbă cu tine, la Sinaia dacă te întâlneai cu el şi te opreai şi o vorbă dacă-i spuneai, „Majestate…„ sau „Sire…„, îţi dădea mâna şi era foarte… Şi venise şi mama lui, Elena, care era la fel; dar el în special… ea era o doamnă, dar el un băiat tânăr…
Dumneavoastră l-aţi văzut personal?
A, sigur că da! L-am văzut, noi l-am văzut, am dat mâna cu el, au fost situaţii de felul acesta, dar puţine.”
[Interviu Silvia Iliescu, 2000]
Zaharia Eugenia · arheolog
„Am auzit şi eu întâmplător la radio comunicatul, care s-a dat în ziua aceea, în seara zilei de 23 august [1944], al regelui, în care se menţiona încetarea războiului din partea noastră împotriva Uniunii Sovietice. […] Şi cu trăirea noastră de-atuncea, la vârsta mea şi la vârsta părinţilor mei şi a familiei, momentul acela a fost cu siguranţă salvator, adică s-a salvat ce s-a putut salva în momentul acela datorită acţiunii şi hotărârii luate de regele Mihai care la o vârstă la care ar fi fost să fie un tânăr student şi el… Noi [îl iubeam] foarte mult pe rege! Era o mişcare între noi, lăsând de-o parte [faptul] că românii au fost monarhişti întotdeauna… […] Regele era de vârsta noastră, de generaţia noastră, şi întâmplarea a făcut ca mulţi dintre profesorii noştri să-i fie şi lui profesor. Fiind rege, fiind în război, desigur că nu şi-a putut permite acest „lux„ de a fi student, adică de a-şi consacra… Deci, preţuirea pe care o aveam noi, tinerii, atunci pentru rege era întâi datorită vârstei – eram de-o generaţie -, apoi de la profesorii pe care-i aveam noi şi care în acelaşi timp ţineau şi lecţii în faţa regelui, […] regele n-a renunţat la o învăţătură superioară şi datorită acestui lucru mulţi dintre profesorii noştri îi erau şi lui profesori.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1996]
Gheorghe Lăcătuṣu · colonel · fost ofiṭer în Armata Regală
„Ce a-nsemnat pentru dumneavoastră şi pentru generaţia dumneavoastră să fiţi ofiţer în Armata Regală?
Este răscolitoare întrebarea… Am intrat în şcolile militare în plin război, atunci când se murea pe front cu sutele, cu miile, când se cădea prizonier, când toată „lumea bună„ îşi avea grijă de odraslele lor şi se plăteau bani grei ca să nu intre în armată, să fie scutiţi. Noi am intrat în chip voluntar! Deci voluntariatul nostru începe din ’43, când am intrat în ṣcoală, nu de când am terminat şi am plecat pe front! […] Noi eram nişte oameni care ne iubeam ţara. Un copil la 20, la 19-20 de ani – că eram copii, ne dădeam noi mari, dar acum îmi dau seama că eram nişte copii! – să se ducă de bunăvoie, împotriva voinţei, poate, a părinţilor şi să intre în armată, să se ducă voluntari… să dea din coate să poată ajunge acolo – pentru ce?! Ca să cadă undeva pe front?! […]
Vă dau un caz, un exemplu de ce a-nsemnat onoarea unui militar de generaţia mea pe timpul războiului şi ce a-nsemnat pentru el Armata Regală. […] Un tânăr care, după ce a ieşit din Şcoala militară a ieşit ca şef de promoţie şi, la 10 mai 1941, pe platoul de la Cotroceni, în faţa regelui Mihai, comandant suprem al Armatei a jurat: „Majestate, vom muri la baionetă, dar ne vom reîntregi ţara. Jurăm!..„ După treaba aceasta, la 10 mai, a fost o lună de zile de concediu. A renunţat, a refuzat concediul şi s-a dus la unitate. […] A fost repartizat în Garda Regală. A făcut trei rapoarte să fie scos din Garda Regală şi să fie trimis la un regiment, la o unitate operativă, de luptă. Cu chiu cu vai i-au dat drumul şi l-au mutat […] ṣi s-a dus pe Prut, i-au dat aprobare. Au trecut şi Prutul, au trecut şi Nistrul şi la 28 octombrie, la Vapniarka, în apropiere de Odessa, tânărul sublocotenent Marius Dumitrescu, şeful promoţiei, moare cu tot plutonul lui la un război, la o luptă la baionetă, aşa cum a jurat!”
[Interviu de Mariana Conovici, 2001]
