„A murit săraca strigând: Copiii mei! Copiii mei!…”
În primul deceniu de după război comuna Nucṣoara din Argeṣ a fost un puternic centru de rezistenṭă anticomunistă, iar grupul de aici a fost condus de locotenentul Toma Arnăuṭoiu. Elena Florea era sora lui mai mare. Au fost cinci copii la părinṭi, iar familia lor întemeiată în 1914 era în fruntea satului. Astăzi numele mamei, Laurenṭia, este trecut în cărṭi ṣi păstrat în memoria colectivă între eroii rezistenṭei, alături de copiii ei.
Laurenṭia Arnăuṭoiu a ṣtiut din primele momente despre organizarea grupului sub conducerea fiului ei, Toma. A ṣtiut de asemenea că celălalt fiu, Petre, li s-a alăturat. I-a susṭinut, i-a ajutat, i-a ascuns… Prima dată a fost arestată în 1949 ṣi a făcut ṣase ani de închisoare. A doua oară, după prinderea fiilor ei în 1958, a fost condamnată la 10 ani de temniṭă grea pentru că nu i-a denunṭat. Laurenṭia Arnăuṭoiu nu a mai ieṣit vie din închisoare. S-a stins în 1962, la penitenciarul Miercurea Ciuc.
Portretul pe care i-l face fiica ei, Elena Florea – ea însăṣi fost deṭinut politic – este înduioṣător, iar povestea ultimei părṭi a vieṭii Laurenṭiei zguduitoare.
„V-aţi născut la Nucşoara în 1919. Eraţi copilul cel mai mic al familiei Arnăuţoiu?
Nu eram cel mai mic. Am fost cinci copii. Cel mare, Neluţ, Ion Arnăuţoiu, care a fost ofiţer de cavalerie şi a murit pe front în Crimeea; apoi eu, Elena; după mine, Toma Arnăuţoiu, care a fost executat la Jilava; Anton Arnăuţoiu, care a murit acum ṣase săptămâni; Petre Arnăuţoiu, cel mic, care era gospodar în sat, în comună. […] Părinţii mei se numeau Laurenţia, mama, şi Ion, tata. Tata a fost învăţător în comuna Nucşoara, directorul şcolii foarte mult timp, inspector şcolar o perioadă, iar mama a fost casnică.
Pe cine iubeaţi dumneavoastră mai mult dintre ei?
Pe amândoi îi iubeam, pe amândoi îi iubeam. Într-adevăr, am o deosebită recunoştinţă faţă de mama, care ne-a educat foarte frumos şi m-a îndrumat şi m-a învăţat de toate, ca, atunci când merg în viaţă, să ştiu să lupt cu toate necazurile care se vor ivi. Şi tata, cu blândeţea, cu bunătatea lui, nu puteam niciodată să-l supăr… Nu puteam niciodată să-i necăjesc, chiar ca dovadă că tot ceea ce au zis dânşii eu i-am ascultat. Şi nu m-a mai lăsat să merg la şcoală, ca să poată să meargă băieţii, să meargă la facultate, mai departe. Dar şi la căsătorie, într-adevăr, părinţii au ales pe viitorul meu soţ şi n-am putut niciodată să spun că au greşit. Şi m-au îndrumat întodeauna spre drumul cel bun, şi m-au învăţat să fiu cinstită, harnică, respectuoasă, şi să mă port în societate astfel încât să nu roşesc în faţa nimănui. Niciodată!..
Aṭi spus că mama v-a învăţat de toate, ca să reuşiţi în viaţă. Ce înseamnă acest lucru?
Adică să gătesc, să lucrez orice, să fac murături, tot ce poate să înveţe o fată, ca să fie o bună gospodină în viaţă, chiar când eram mică şi poate că nu voiam.
Îmi aduc aminte, la 12 ani m-a lăsat o dată să fac mâncare, la inspectorul şcolar care a venit la tata la şcoală. Şi aveam o femeie acolo, o servitoare care făcea mâncare la muncitori, dar le-a spus să nu mă ajute cu nimic […] şi, într-adevăr, femeia aceea nu a vrut să-mi spună. Dar mai era o fină care a fost servitoare la noi, acolo, şi o întrebam [pe ea] cum se face… […]. Am fost foarte lăudată de inspectorii aceia, că la vârsta mea – chiar în ziua aceea împlineam 12 ani – am fost lăudată, că „aveţi o fată, să vă trăiască, aşa de bine ne-a servit!„ Nu mă laud, dar aşa s-a petrecut. Şi, în sfârşit, mama era de o cinste şi de o hărnicie cum rar întâlneşti şi a fost foarte severă cu mine, din toate punctele de vedere. Adică nu îmi permitea să râd prea mult, să glumesc cu cineva prea mult, dacă era un băiat care mă simpatiza şi care îmi trimitea o scrisoare, tata o citea şi cu mama şi după aceea mi-o dădeau mie. […]
Mama a stat patru ani la Jilava, […] după 10 ani de închisoare trebuia să se elibereze, Ştiu că ea a făcut-o intenţionat, [a vrut] să moară în închisoare, că nu mai voia să vină acasă, că nu mai avea casă, îi dărâmaseră şi casă şi tot. Au dus-o la Jilava, probabil că într-un ten dubă. Însă, fiind singură, a dus-o în WC. Şi acolo [era] curent, [ea era] slăbită, după ṣase ani de închisoare făcuţi înainte şi după patru făcuţi acuma; umezeala şi mizeria care era acolo… Au dus-o la Miercurea Ciuc şi după două săptămâni a murit. […] A murit săraca strigând: „Copiii mei! Copiii mei!„…
sursa: http://www.eroinenucsoara.ro/
În timpl anchetei eu nu am fost cu mama în celulă, că au dus-o la penitenciar. Avea o anemie cerebrală, cădea jos, era foarte… era într-o situaţie, nici nu am văzut o mamă mai nenorocită decât mama mea, cum era atunci! Că ştia că unul [dintre copii] a murit pe front, pe doi trebuia să-i împuşte, fratele meu era invalid de război şi eu eram cu dânsa acolo. Era de o… simţeam că vrea să-şi scoată inima din piept de durere pentru copiii ei, aşa era de nenorocită! Şi când era gata dosarul de anchetă, au adus-o şi pe mama la mine în celulă, la Piteşti, la penitenciar. Când m-a văzut, săraca, a căzut jos! Ştiu că i-am cedat patul meu şi m-am culcat eu cu altcineva în pat… Cădea, de câteva ori pe zi, cădea jos. Avea o anemie cerebrală şi nu-i dădea nimeni nimic, nici un fel de tratament. Eu eram bolnavă, aveam o dizenterie nemaipomenită şi eu eram slăbită de tot, nu mai aveam unde să fac o injecţie. […] Şi săraca, după toate supărările pe care le aduna, era moartă de foame, îi dădeam castronul meu de mâncare, îi spuneam că „mamă, mie nu-mi place să mănânc…„, ca să pot să o refac puţin. […]
Şi pe mine m-au dus la Jilava, şi apoi a urmat lotul lui mama. Lotul 6 a fost cel în care au mai fost o dată judecaţi ṣi mama era a doua oară judecată. […] Şi îmi trimitea vorbă săraca – vă spun că aici era un centru de triere, la Jilava, toată lumea trecea prin Jilava şi pe urmă îi repartiza în ţară – şi care plecau de acolo, le spunea: „Dacă întâlneşti pe undeva pe fiica mea, prin puşcării„, că nu ştia unde m-a trimis pe mine, „spune-i să mănânce… să fie liniştită, că eu dacă ies de-aicea, la ea mă duc, că nu am unde mă mai duce. Să fie cuminte…„ şi nu ştiu ce. Şi într-adevăr, au venit nişte persoane care au fost prin Jilava şi spuneau cum le mângâia mama şi cum le frecţiona şi cum le dădea din mâncarea ei şi le încuraja să nu mai plângă, să nu se mai chinuiască; şi [ele] aveau pentru mama un respect deosebit, un respect deosebit!… Că era o femeie blândă şi ne făcea tot ce doream noi şi ne mângâia….”
[Arhiva de istorie orală, interviu realizat de Mariana Conovici în 2000]
