„Timp de ani de zile s-a trăit în teroarea soneriei, noaptea”
Sanda Simina Sonia s-a născut în 1928 în familia Caracaṣ, familie de aromâni, cu câteva generaṭii de medici. Mama, Saṣa, era o Costa-Foru, de asemenea neam de aromâni, oameni cultivaṭi care acasă vorbeau franceză. Locuiau în Dealul Mitropoliei, iar fetiṭa a avut guvernantă germană. Anii au trecut, vremurile s-au schimbat…
Doamna Simina Mezincescu îṣi aminteṣte ṣi astăzi cu groază de percheziṭiile ṣi arestările din familie, atunci când comuniṣtii proaspăt instalaṭi la putere porniseră războiul împotriva vechilor elite. Comportamentul mamei în asemenea momente teribile a fost plin de curaj, aṣa cum mai fusese în anii de război.
„Eu eram sportivă şi făceam multe sporturi; ca să înţelegeţi bine totul, trebuia să fiu băiat, şi nu fată. A fost o certitudine că voi fi băiat, nici nu aveam un nume hotărât, dacă mă nasc fată. Singura care s-a mai gândit a fost mama şi a scos acest nume, Simina, care era absolut necunoscut. Şi s-a dus tatăl meu cu unchiul meu, un frate al mamei, să mă declare şi au zis: „Ce i-a venit lui Saşa cu numele ăsta de Simina?„… ṣi atunci mi-au făcut o belea care mă va urmări până la moarte: fiecare a zis, un nume cu „S„, tata zice „De ce nu Sonia, că este mai frumos?„ şi unchiul meu „Ba Sanda, că este mai frumos.„ Şi am ieşit Sanda Simina Sonia. Ei, bine, nu vă spun câte neplăceri am din pricina acestor trei nume! […]
Ce ştiaţi dumneavoastră atunci despre comunism, la 15 ani?
Ştiam foarte multe. Mama mea a fost în tot timpul războiului şofer de ambulanţă şi a ajuns până la Rostov, adică a fost în spatele frontului, tot timpul, cu spitalele de campanie. Trebuie să vă spun că o maşină de ambulanţă a Crucii Roşii avea un şofer şi un brancardier. Ei bine, mama nu găsea brancardier, pentru că toţi spuneau: „Da, brancardier, foarte bun că este un post unde nu rişti, dar nu cu doamna Caracaş, pentru că merge şi în timpul luptelor!„ De aceea mama mea a avut o decoraţie pe care o am aici şi au avut-o multe femei care au lucrat în spitalele de front, dar cu săbii suprapuse. Şi mama a fost singura care a avut-o cu săbii încrucişate, ceea ce însemna fapte de arme. Era o decoraţie care se dădea la subofiţeri pentru fapte eroice. Şi ţin minte că mama, în rarele ei veniri acasă, spunea că a stat, de exemplu, în gazdă, câteodată, într-unul din oraşe şi că odată era la un cuplu de profesori universitari care duminica mergeau la talciocul care era în acel oraş şi care vindeau „ceva„… mama mi-a spus: „Mi-am dat seama cu greu că a fost o blană„, pentru că era o piele fără păr, roasă de atâţia ani şi se duceau cu asta şi cu alte obiecte ca să vândă, să aibă din ce trăi. Şi mă gândeam cum au suportat oamenii aceştia 20 de ani de comunism şi azi mă gândesc că oamenii ăia sau descendenţii lor au mai suportat 50 de ani încă. Şi noi am suportat 50 de ani, dar ştiam că este un lucru îngrozitor şi pe urmă am trăit, am văzut ce au făcut ruşii, venind în România. Deci, asta nu vroiam. […]
În ’48, în aprilie, a fost arestat tatăl meu, atunci au început. […] A fost luat în locul unchiului meu. […]
Mi-aţi povestit puţin înainte, cum s-a petrecut această percheziţie…
Atunci a fost prima oară când au intrat la noi în casă oameni [care erau] încă ai Siguranţei. Au venit noaptea, de altminteri a fost începutul unui lung şir de sonerii noaptea, pentru o anume clasă în România. Ştiai că noaptea nu este lăptăreasa, nu este un prieten, nu este nimeni. Când suna noaptea… timp de ani de zile s-a trăit în teroarea soneriei noaptea. Deci, au venit noaptea şi au venit foarte mulţi, li s-a deschis foarte încet, pentru că unchiul meu, Radu Sturdza… de fapt, era mai mult un foarte bun prieten de-al tatei decât o rudă foarte îndepărtată, dar locuia la noi în casă şi toată copilăria mea era legată de nenea Radu. […] Şi mama, când a auzit soneria, a ştiut pentru cine este, pentru că el ştia şi spunea că are să fie arestat. Însă l-a pus repede să iasă [pe altă parte], nu era dezbrăcat, era 12 noaptea, în general părinţii mei se culcau târziu, însă nimeni… toată lumea era îmbrăcată, în afară de mine care eram în pat demult, bineînţeles. Şi l-au scos prin spate şi pe urmă a venit mama să deschidă – ea şi nu un servitor -, ca să explice de ce a întârziat, pentru că a trebuit să se îmbrace. Şi au intrat prin faţă, el era plecat demult şi au făcut o percheziţie în toată casa, au luat pe toată lumea care era în casă, în salon, aveam un salon mare, slavă Domnului, puteam încăpea cu servitori cu tot şi au vrut să ia pe părinţii mei, pe amândoi. Şi pe urmă cu mai discutat între ei, au mai vorbit între ei şi l-au ridicat numai pe tata.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
