Motto: „Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-I, totodată, interesele naţionale” – Nicolae Titulescu
Joi, 17 martie, se împlinesc 75 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Nicolae Titulescu, diplomat, jurist, profesor, academician și om politic, fost ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar şi fost președinte al Ligii Națiunilor. Una din personalităţile de prim rang pe care România le-a dat, Titulescu a fost un om dedicat ţării sale în pofida ostilităţii, a izolării politice, punând la dipoziţie un fantastic univers de idei şi acţiune politică, de multe ori depăşind graniţele verosimilului. Orator de calibru şi diplomat de talie internaţională, Titulescu a fost un om al păcii, care a fost în favoarea relaţiilor cordiale cu vecinii dar şi a restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – deşii unii i-au reproşat ca nepotrivită apropierea sa de vecinul de la Est – , cu condiţia protejării graniţelor României. Tot lui i se datorează lansarea conceptului Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală, însă personalitatea sa avea să fie izolată după alierea României cu Germania, în anii interbelici, fiind constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Pentru toate realizările sale excepţionale, Titulescu a rămas un model demn de urmat, pentru întregi generaţii care aveau să-i succeadă, şi un reper de marcă al României în diplomaţia internaţională, fiind considerat de mulţi istorici drept cea mai importantă personalitate internaţională din perioada interbelică.
* * * * *
Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia unui distins magistrat, Ion Titulescu, preşedintele de la acea vreme al Curţii de Apel Craiova.
El şi-a petrecut anii copilăriei la moşia tatălui său, din comuna Tituleşti, judeţul Olt. A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu.
În anul 1893 este admis, cu media generala 10, în prima clasă a Liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova – actualul Colegiu „Carol I” – devenind primul premiant de onoare al liceului – după absolvirea Bacalureatului – şi cel mai strălucit absolvent al instituţiei şcolare de până atunci.
Rezultatele de excepţie cu care încheie liceul îi aduc o bursă la Facultatea de drept de la Paris, unde se află sub îndrumarea renumiţilor jurişti Marcel Planiol şi Charles Lyon-Caën, absolvită după patru ani de studii, în 1904, cu diploma de jurist.
În anul 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”.
În ianuarie 1905, Titulescu a devenit doctor în drept civil al aceleiaşi instituţii de învăţământ superior, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën, cu teza „La theorie des droites eventuels”.
În 23 martie 1905 este numit profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, la catedra condusă de eminentul jurist Dimitrie Alexandrescu, iar în 13 aprilie 1909 este transferat la catedra de drept civil de la Universitatea din Bucureşti.
Apar, în această perioadă primele idei reformatoare ale lui Titulescu asupra învăţământului juridic din ţara noastră, materializate în lucrările lui Titulescu în privinţa reorganizării învăţământului juridic românesc se regăsesc în lucrările sale „Observaţiuni asupra reorganisării facultăţilor de drept” şi „Cum trebuie să înţelegem educaţiunea juridică”, dar şi în „Programul analitic al Cursului de Drept civil pentru anul I”, din anul 1905 de la Facultatea de Drept din Iaşi. Profesorul Titulescu milita pentru eliminarea metodelor învechite de predare a cursurilor, pentru realizarea unor prelegeri atractive, pentru realizarea unor principii ale eticii profesionale, şi solicita renunţarea la considerarea textului de lege ca obiect exclusiv al cursurilor şi punerea accentului pe latura socială şi economică a ştiinţelor juridice.
La 29 aprilie 1907 se căsătoreşte cu Ecaterina (Catherine, sau Caterina) Titulescu, originară din Roşiorii de Vede, cei doi formând, se spune, unul dintre cele mai cunoscute, ambițioase și elegante cupluri ale Europei începutului de secol XX. În întreaga carieră politică a soţului, Caterina a știut, cu delicatețe și fermitate, să-și susțină din umbră ambițiosul soț, l-a încurajat mereu, era prima care îi asculta discursurile celebre, opere oratorice pe care și astăzi încă le mai studiază în școală pasionații de istorie.
La 13 aprilie 1909, Titulescu obţine docenţa Facultăţii de Drept din Iaşi, în urma unei hotărâri semnate de ministrul Educaţiei, Spiru Haret.
În anul 1909, devine membru al Partidului Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu şi, în anul 1912, în urma alegerilor, devine deputat în Parlamentul României.
Interesant este faptul că, după primul discurs al lui Titulescu susținut în Parlament, în legătură cu poziția României față de evenimentele din Balcani, Take Ionescu remarca: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru”.
În anul 1917 devine ministru al finanţelor în guvernul Ion Brătianu-Take Ionescu, iar în anul următor, înfiinţează, împreună cu alte personalități române – Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, sau Constantin Mille -, la Paris, Comitetul Național Român, organizaţie având ca obiectiv principal susţinerea internațională a dreptul românilor la unitatea națională, un comitet care avea să fie recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organsim plenipotențiar al națiunii române.
În anii 1920-1921, Titulescu este numit din nou ministru de finanţe.
În anul 1920 primeşte prima sa misiune diplomatică, fiind delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, şi unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial.
În acelaşi an participă la negocierea Tratatului de Pace de la Trianon, în urma căruia Transilvania a redevenit parte integrantă a României
Şi tot în anul 1920 devine delegat permanent la sesiunile Adunării Societăţii Naţiunilor – înfiinţată în urma Conferinţei de Pace din 25 ianuarie 1919, un precursor al Organizaţiei Naţiunilor Unite de astăzi – şi la lucrările majorităţii sesiunilor Consiliului Ligii Naţiunilor, poziţii ocupate până în anul 1936.
În anul 1921, Titulescu este trimis extraordinar şi plenipotenţiar al României la Londra, post pe care-l va ocupa, cu o întrerupere până în anul 1932, excepţia constituind-o anii 1927-1928, în care a fost numit ministru al afacerilor externe.
În anii 1930 şi 1931 a fost ales, pentru două mandate consecutive, preşedinte al Adunării Ligii Naţiunilor, iar în perioada 1932-1936 a fost numit, din nou, ministru al afacerilor externe. În anul 1935 devine membru titular al Academiei Române.
În acelaşi an, realismul gândirii lui Titulescu şi activitatea sa prodigioasă în slujba păcii, au determinat Consiliul profesoral al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi să adopte, la 7 februarie, hotărârea de a-l recomanda pe Nicolae Titulescu la Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1935, şi cu sprijinul altor personalităţi politice ale vremii, dar, se pare, anumite jocuri de culise au împiedicat concretizarea în acest fel a unei recunoaşteri de largă expresie naţională şi internaţională.
Finalul mandatului în fruntea diplomaţiei române vine la 29 august 1936, după demiterea sa din guvernul Gheorghe Tătărăscu, de către regele Carol al II-lea, la presiunea cercurilor politice reacţionare dar şi ca urmare, se pare, a unor porniri personale al conducătorului statului român de la acea vreme şi a unei apropieri prea mari a lui Titulescu de Uniunea Sovietică.
Un an mai târziu, Titulescu este constrâns de regimul de la Bucureşti să ia calea exilului, stabilindu-şi reşedinţa la Cannes, de unde continuă, însă, activitatea în favoarea păcii în întreaga lume.
Titulescu a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Atena şi Bratislava, a fost preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale şi presedinte de onoare al Comitetului Român al Conferinţei universale pentru pace.
În Testamentul său redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveţia, Titulescu arăta: „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea.“
Nicolae Titulescu a murit pe 17 martie 1941, la Hotel Carlton, în Cannes, și a fost înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail“, tot în Cannes, în pofida dorinţei sale testamentare, regimul politic al vremii nefiind de acord cu înhumarea sa în ţară.
Dorinţa sa avea să fie îndeplinită abia după Revoluţia din 1989, la 14 martie 1992, rămăşiţele sale pământeşti fiind aduse în România şi reînhumate în Cimitirul Sfânta Ecaterina din Şcheii Braşovului.
Răzvan Moceanu
