„Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foṣtilor activiṣti comuniṣti ṣi al foṣtilor ofiṭeri de Securitate. Prezenṭa lor în viaṭa politică a ṭării este principala sursă a tensiunilor ṣi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaṭiei ṣi reconcilierea naṭională, absenṭa lor din viaṭa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foṣtilor activiṣti comuniṣti candidatura la funcṭia de preṣedinte al ṭării. Preṣedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărṭirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toṭii în ce măsură era condiṭionată viaṭa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinṭe, de carnetul roṣu ṣi ce consecinṭe grave atrăgea predarea lui. Activiṣtii au fost însă acei oameni care ṣi-au abandonat profesiile pentru a sluji Partidul Comunist ṣi a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanṭiile morale pe care trebuie să le ofere un Preṣedinte […]”.
Devenit faimos dar neaplicat niciodată, acest text – punctul 8 al Proclamaṭiei de la Timiṣoara – avea să fie sprijinit de sute de asociaṭii civice din toată ṭara ṣi să adune milioane de semnături ale românilor care îl doreau introdus în legea electorală. Redactarea Proclamaṭiei la 11 martie 1990 a fost prilejuită de manifestaṭia populară din Piaṭa Operei din Timiṣoara ṣi a fost iniṭiată de scriitorii George Şerban ṣi Alexandra Indrieṣ. Scopul era limpede, pentru cine dorea să-l vadă: condamnarea explicită a regimului comunist din România.
Profesorul Sorin Bottez, membru marcant al PNL – deputat, ministru al informaṭiilor publice, ambasador în Republica Africa de Sud -, a semnat Proclamaṭia de la Timiṣoara în numele liberalilor, chiar atunci, în martie 1990, în oraṣul de pe malul Begăi. Mărturia sa despre acest moment istoric avea să fie înregistrată în 2003 de profesorul Stan Stoica, pentru Arhiva de istorie orală a SRR.
„Trebuie să fac întâi câteva precizări în legătură cu statutul meu în cadrul Partidului Naţional Liberal. Eu sunt membru al acestui partid din 1945, de pe vremea când eram în pantaloni scurţi, eram copil, elev; am fost membru al Tineretului Colegial al Partidului Naţional Liberal şi vicepreşedinte al acestei organizaţii, şi după aceea am fost condamnat pentru activitate anticomunistă […] şi am făcut aceşti 15 ani închisoare, în care timp am cunoscut şi am avut cinstea de a fi [fost] apreciat de majoritatea şefilor partidului meu, care erau în închisori, fiind condamnaţi.[…]
Perioada [anului 1990] a însemnat o reacţie a societăţii civile la evidenta instaurare a controlului de către foştii nomenclaturişti. A fost Proclamaţia de la Timişoara, 11 martie, apoi Piaţa Universităţii…
La Timişoara am reprezentat partidul acolo şi am semnat în numele Partidului Naţional Liberal Proclamaţia. […] Am mai fost cu Tăriceanu şi cu Dinu Patriciu. […] Dar eu eram şeful, că eram vicepreşedinte, iar ei erau secretari executivi.
Ce alte partide au mai semnat?
Păi, au fost ţărăniştii.
Cine a semnat din partea lor?
Nu mai ţin minte…
Nu aţi fost împreună.
Nu, nu am fost ṣi era o lume imensă! […]
Ce ne mai puteţi spune despre această demostraţie, despre Proclamaţie? Cum s-a redactat? Aţi avut propuneri care au intrat pe…?
Nu, dar nu a fost nevoie! Propunerile… declaraţia de la Timişoara a fost admirabilă, punctul 8 a fost minunat!…
A fost atât de minunat încât nu s-a putut aplica…
Dar este o mândrie naţională, acest punct 8! […] Ei, cred că erau 400 000 de oameni, în Piaţa Operei din Timişoara care mergea până la Catedrală! Şi, spre deosebire de manifestaţiile din Bucureşti, calitatea umană era diferită. Adică în piaţă nu vedeai nici gură-cască, nici agenţi provocatori, nici beţivi, cum au fost la manifestaţiile noastre din plin. Şi a fost o atmosferă extraordinară şi de înaltă elevaţie! Îmi aduc aminte că atunci am cunoscut-o mai bine şi am apreciat-o foarte mult pe doamna Doina Cornea, nu discut ineficienţa activităţii domniei sale, că nu a realizat altceva decât un simbol, dar simbolul ăla!…
Câte zile aţi stat?
Trei zile, patru zile, aşa ceva…”
