Romanul lui – acum tradus şi în engleză – este una dintre cele mai timpurii cronici ale ascensiunii nazismului în Europa.
THE GUARDIAN (Marea Britanie), 19 martie 2016 – Vocea narativă mereu iscoditoare care conferă caracter fiecărei pagini a apreciatului roman „De două mii de ani” al lui Mihail Sebastian poartă o profundă asemănare cu aceea care poate fi auzită în jurnalul ţinut de el din 1935 până în 1944, anul de dinainte de a fi călcat şi ucis de un camion militar, în timp ce se afla în drum spre universitate pentru a ţine o prelegere despre Balzac. Sebastian, născut Iosif Mendel Hechter la Brăila, un port pe Dunăre, în 1907, era o stea în ascensiune a culturii româneşti la publicarea romanului „De două mii de ani” în 1934. Era un avocat respectat, un dramaturg de succes şi un critic literar şi comentator al artelor. Avea prieteni ce aveau să devină faimoşi la vârsta mijlocie: Mircea Eliade, expertul în diferenţele subtile dintre religiile lumii, Emil Cioran, nonconformistul filozof care s-a mutat la Paris şi a devenit unul dintre marii stilişti ai prozei de limbă franceză, şi Eugen Ionescu, viitorul autor de teatru absurd, care avea să-şi „galicizeze” primul nume în Eugène şi să-şi substituie „u”-ul din cel de-al doilea cu un „o” odată ce, şi el de-asemenea, a devenit un parizian naturalizat.
Mentorul lui Sebastian, omul pe care îl admira mai presus de oricare altul, se numea şi el Ionescu. Fără a fi rudă cu Eugen, Nae Ionescu era un filozof interesat de politică şi economie. Tânărul era atât de marcat de el încât adesea nu-şi putea descleşta limba în prezenţa lui. Chiar dacă Nae începuse să exprime opinii antisemite, Sebastian i-a înmânat manuscrisul romanului „De două mii de ani” pentru a-l citi, rugându-l să-i scrie prefaţa. Ionescu s-a conformat, cu o diatribă veninoasă în care îl admonesta pe autorul pe care cândva îl lăuda şi încuraja, pentru faptul că îndrăznea să afirme că un evreu poate aparţine oricărei comunităţi naţionale: „Este iluzia unui asimilaţionist, este iluzia atât de multor evrei care cred sincer că sunt români […] Amintiţi-vă că sunteţi evrei! Eşti tu Iosif Hechter, o fiinţă umană din Brăila de pe Dunăre? Nu, eşti un evreu din Brăila de pe Dunăre.”
După ce s-a gândit un timp, Sebastian i-a dat editurii undă verde să tipărească, cuvânt plin de ură cu cuvânt plin de ură, tot ceea ce scrisese Ionescu. Avea curând să-şi regrete pripita decizie. Criticii de stânga, între care şi autoproclamaţi sionişti, l-au acuzat că el însuşi este antisemit, în timp ce tabăra infinit mai vastă cu convingeri de dreapta a repetat ceea ce spusese Ionescu. Evreii, acuzau ei, sunt responsabili pentru toate relele care le asaltau mult iubita ţară – comunismul, sifilisul şi homosexualitatea fiind printre cele mai prevalente. În 1935, scriitorul voit neînţeles s-a ridicat în propria sa apărare prin eseul „Cum am devenit huligan”. Trebuie să-şi fi dat seama şi el, înainte ca acel „josnic, necinstit deceniu” să ajungă la final, că lupta într-o bătălie pe care deja o pierduse.
I se datorează fratelui său, Benu, care a scos clandestin din ţară jurnalul lui nepublicat, în sacul de corespondenţă al ambasadei israeliene din Bucureşti, în 1961, când a emigrat din România în Israel, faptul că Mihail Sebastian este privit acum drept unul dintre cei mai timpurii cronicari ai ascensiunii nazismului în Europa civilizată. Manuscrisul a rămas în posesia familiei Hechter până când ea a apreciat că poate trimite în siguranţă o copie unei edituri de renume din România. „Jurnal 1935-1944” a apărut în sfârşit în 1996, după ce poliţia secretă fusese desfiinţată. Cartea a fost extrem de mult discutată în presă şi Sebastian devenea brusc faimos, într-un fel în care nu fusese cu adevărat în timpul vieţii sale. Acest om blând, cultivat, cordial, cu o dragoste pasională pentru muzica clasică, era obiectul unei largi controverse. O nouă generaţie de critici conservatori şi-a exprimat opinii nu pe de-a-ntregul diferite de cele ale lui Nae Ionescu, susţinând că problemele lui Sebastian erau exclusiv evreieşti, în câteva recenzii fiind înviată după o îndelungată hibernare sintagma „problema evreiască”. Adevărul este că „problemele” lui Sebastian era dintr-acelea care ţineau de viaţa de zi cu zi – până când prietenii lui au considerat că era cazul să-i amintească faptul că, în ciuda isteţimii sale, el era în esenţă un paria. Într-una dintre notele sale deosebit de expresive din Jurnal, el îşi aminteşte că actriţa Marietta Sadova – întotdeauna bucuroasă să accepte roluri principale în piesele lui – se „îneca de antisemitism”.
Însă distinsul profesor Petru Creţia a fost cel care vorbea în numele majorităţii cititorilor atunci când observa, în 1997, că Sebastian nu ataca înaltele valori naţionale prin ale sale „revelaţii calme, triste şi iertătoare.” Mai mult, el l-a descris pe Sebastian drept un „martor nepărtinitor (adesea angelic)”. Şi asta îi face dreptate. Atât romanul cât şi jurnalul sunt deconcertante, întrucât tonul general este atât de rezonabil, atât de migălos aşezat de partea bunului simţ şi a simplei modestii umane. Şi naratorul anonim dintr-unul, dar şi cronicarul tulburat din celălalt, rămân încrezători atunci când pesimismul şi disperarea paralizantă par a fi singurele opţiuni.
„De două mii de ani” putea fi găsit de multă vreme în franceză, însă excelenta traducere a lui Philip Ó Ceallaigh marchează prima lui publicare în limba engleză. Acţiunea începe în 1923, atunci când evreilor români li s-a acordat, mai degrabă cu reticenţă, egalitatea cu compatrioţii lor non-evrei. Noua lege îl face conştient pe naratorul adolescent anonim de calitatea lui de evreu, după ce, până atunci, el nu acordase o prea mare importanţă acestui aspect. El nu doreşte să fie un „coleg de suferinţă” sau martir, spre deosebire de un alt elev, Marcel Winder, care aproape că se desfată cu bătăile pe care le îndură. El preferă să fie singuratic şi să facă propriile alegeri. Există o paranteză în care el îşi spune: „Aş vrea să fiu un antisemit pentru cinci minute. Să simt în mine un duşman care trebuie înfrânt.” Poate că exact acest gând îi va fi venit în minte lui Iosif Hechter la 16 ani, în chinurile sale timpurii de a înţelege inexplicabilul.
Personajul Ghiţă Blidaru, genialul lector şi teoretician care îşi exercită influenţa asupra tânărului şi impresionabilului student, se consideră că e inspirat de Nae Ionescu. Nu este un portret nemăgulitor al unui individ complicat, care avea să accepte bani de la IG Farben [concern industrial german – n.trad.] pentru ale sale „activităţi pro-naziste”. În primele capitole el este o prezenţă vivace şi uşor exasperantă, al cărui fiecare cuvânt este notat într-un caiet de devotatul său adept. Blidaru este cel care-l îndeamnă să studieze arhitectura, lucru pe care el chiar îl va face, devenind ucenic şi asistent al lui Mircea Vieru, cunoscut drept „maestrul”, un geniu modernist, după cum îl convinge Sebastian pe cititor a crede. În acest roman de idei scris fără jenă, cele ale lui Vieru vor fi cele mai gustate de către conştiinţa liberală şi eliberată a Vestului. Concepţia sentimentală şi condescendentă a sfinţeniei ţăranului român (funcţională încă, chiar şi în ziua de azi) nu îl atrage cu nimic, aşa cum, uimitor, îi atrăgea pe Nae Ionescu, Eliade şi Cioran, atunci când confundau fanatismul cu raţiunea.
Tonul menţinut de-a lungul romanului este unul de afecţiune consternată, cum este scena în care îi aduce un omagiu lui Abraham Sulitzer, „bătrânul meu Ahasverus”, vânzătorul ambulant de cărţi care tot insistă că idişul va rămâne o limbă vie. El îi arată tânărului uimit traduceri în idiş din Shakespeare, Cervantes, Dostoievski şi Hardy, sub privirile tăcutei neveste a acestuia, Roza. Roza e obişnuită cu astfel de scene, pentru că, atunci când nu are un musafir sau un client, el preferă să vorbească cu cărţile sale mai degrabă decât cu ea. Este un act de vanitate literară atât de reuşit încât trebuie să fi fost real. Abraham nu aprobă asimilarea, cum nu o aprobă nici Sami Winkler, cu care naratorul are conversaţii despre care cei doi realizează că nu se pot încheia cu o înţelegere, dar cu toate acestea rămân amicale. Sami părăseşte România nazistă în favoarea Palestinei. Marxistul fervent S.T. Haim, un francofil şarmant, este aruncat în închisoare pentru vederile sale subversive. Sebastian le dă viaţă tuturor acestora, cum îi dă şi lui Maurice Buret, un soi-disant fustangiu cu care se împrieteneşte la Paris şi care ar fi putut fi creat de Choderlos de Laclos [scriitor francez din secolul 18 – n.trad.], precum şi lui Marin Dorobanţu, un incurabil afemeiat şi beţiv de care se apropie cu precauţie. Fiecare dintre ei primeşte o voce, un mod idiosincrasic de a vorbi, care îi face instantaneu – şi, în unele cazuri, memorabil – recognoscibili.
Sebastian este un romancier care ascultă ce vor să-i spună oamenii lui, mai ales atunci când dezaprobă tot ceea ce spun. El înţelege, ca om de teatru, că o conversaţie poate fi mai revelatoare decât ar permite simpla expoziţie. „De două mii de ani” este plin până la refuz de conversaţii, de polemici, de o dialogizare flagrantă.
Aflând vestea morţii lui Nae Ionescu în martie 1940, la vârsta de 49 de ani, Sebastian a plâns pentru omul pe care odinioară îl venera. O viaţă ce ar fi trebuit să lase în urmă o distincţie intelectuală persistentă se stinsese dezamăgitor, în eşec şi înfrângere. Îi fusese refuzată şansa de a-şi cere iertare, în retrospectivă, pentru pura banalitate a opiniilor sale politice, deşi nu se poate şti dacă ar fi făcut-o vreodată. Eugène Ionesco, care l-a iubit şi l-a respectat pe Sebastian, l-a detestat pe tizul său pentru crearea unei „Românii stupide şi reacţionare”. Cioran a admis că greşise în tinereţe, dar pe Eliade nu l-a lăsat inima să spună mai mult decât că „a câştigat comunismul”. O fiinţă umană mai puţin elevată i-ar fi linşat pe aceşti monştri în scrierile sale, dar Sebastian este la un cu totul alt nivel de superioritate. Ei nu sunt nici luaţi în râs în „De două mii de ani”, nici deformaţi în notele de o acurateţe scrupuloasă din „Jurnal 1935-1944”. „Nu voi înceta niciodată să fiu un evreu, evident”, îl pune Sebastian să spună pe arhitectul său la sfârşitul romanului. „Nu este o poziţie din care să-mi pot da demisia. Nu este o chestiune de mândrie sau de ruşine.”
Acestea sunt sentimentele care îi ofensaseră pe sionişti la 1934, însă ele ar fi putut fi exprimate şi de Primo Levi şi Giorgio Bassani atunci când Mussolini a aprobat legile rasiale introduse în 1938. Cu doi ani înainte, în ignorantul Bucureşti, lui Sebastian i se confiscase legitimaţia de acces de jurnalist, iar profesia de avocat putea să şi-o facă din ce în ce mai puţin. Deşi nu a fost vreodată deportat, el şi-a petrecut restul vieţii sale scurte şi splendide ca un exilat în interiorul oraşului pe care înainte îl lumina cu prezenţa sa. Îi avea pe Beethoven, Mozart şi Bach, a căror muzică o asculta la un radio suferind de interferenţe, pentru a-l consola. Îl avea şi pe Proust, despre care a scris pătrunzător, şi pe Balzac, şi compania câtorva prieteni loiali. Şi-a refuzat din principiu luxul melancoliei, deşi uneori îi mai ceda. „Îmi e ruşine că sunt trist”, nota el pe 31 decembrie 1944. L-ar fi aşteptat multe lucruri – poate o nouă aventură amoroasă; şansa de a-şi revedea fraţii; libertatea de a scrie din nou fără teama cenzurii. E plăcut să crezi că exista o uşurare în paşii şi în inima lui atunci când a plecat de acasă pe 29 mai 1945, spre a-şi relua locul într-o societate pregătită să-l accepte şi să-l primească din nou cu braţele deschise.
Articol de Paul Bailey
Traducere: Andrei Suba
