În al Doilea Război Mondial a sporit importanṭa strategică a Odesei, preṭios port la Marea Neagră. În 1941 trupele române au luptat două luni pentru cucerirea ei, iar preṭul a fost mare: 98 000 morṭi, răniṭi ṣi dispăruṭi. În retragerea lor, sovieticii distruseseră în parte instalaṭiile portuare ṣi transportaseră tot ce se putuse transporta în interiorul URSS. După cucerire, administraṭia românească s-a menṭinut în Odesa trei ani, timp în care, ca întotdeauna în vremuri de război, populaṭia civilă nu a fost cruṭată de abuzuri, mai ales comuniṣtii ṣi evreii. După întoarcerea frontului ṣi reocuparea Odesei, sovieticii aveau să plătească cu supra-măsură toate acestea.
Arhiva de istorie orală păstrează mărturia-document a procurorului militar cu grad de căpitan Adrian Grigoropol, despre ceea ce s-a întâmplat la Odesa în primăvara lui 1944.
„[În] Odesa era un centru jandarmeresc, cu Iliescu; era pretoratul, cu Coca Niculescu; era Curtea Marţială, comandantul militar al Odesei; era guvernământul Odesei, alte instituţii, primăria, unde era administraţie românească, dar era şi un serviciu civil de siguranţă al cărui şef era unul, Ivaşcu. Ăştia se ocupau de partea politică, cum s-ar zice, subversivă.
Ne-am trezit cu un dosar repartizat unui alt căpitan, Bunescu Oprea, şi mie. Adică nu era un dosar, erau mai multe dosare, aşa groase, care priveau OKOM-ul, OKOM-ul însemna în ruseşte Organizaţia Centrală a Partidului Comunist din Odesa. Deci rezulta că această organizaţie, […] apropiindu-se frontul [în 1941], scosese capul, se reconstituia ca să intre în acţiune. Şi [în timpul administraṭiei româneṣti] fusese anchetă făcută, descoperită şi făcută de Serviciul se Siguranţă al acestui Ivaşcu. Dar frunzărind prin dosarul ăsta am constatat că ei se plângeau, anchetaţii, că au fost torturaţi, că li s-a făcut, că s-a dres, unii chiar că prezentau fracturi. Au stabilit, au făcut radiografii: într-adevăr, aveau fracturi. Femei care s-a constatat că aveau răni pe sâni, pentru că ziceau că le stingeau ţigările pe sânii lor, la anchetă. Nişte lucruri…
Cine instrumenta cazul ?
Ivaşcu cu nişte agenţi de-ai lui. Zic, domnule, e intolerabil! Or fi ei comunişti, dar astea cu fracturile… nu se poate! În situaţia asta, i-am spus colegului meu: „Tu ocupă-te de organizaţie, eu deschid un dosar, în cap cu Ivaşcu, pentru cercetări abuzive„ Şi într-adevăr am deschis dosarul şi am şi emis mandate de arestare pentru Ivaşcu, şeful Siguranţei şi nişte agenţi. Trimiţându-le ca să fie executate, am înţeles că au aflat şi au fugit. […]
Şi bineînţeles că şefii mei [au zis]… „Nu se poate, domnule, aşa ceva!„ Şi nu a trecut mult şi m-am trezit chemat la telefon de Pichi Vasiliu, ministrul de Interne, ca să-mi spună, tot aşa: „Ai înnebunit? E posibil să faci aşa ceva? Uiţi că suntem în război, suntem într-o ţară ocupată, interesul naţional şi toate astea… Bagă de seamă că dau ordin să te trimită în Crimeea…„ Crimeea era deja înconjurată la vremea aceea şi izolată. Zic: „Domnule general, eu îmi fac datoria. Tot ce spuneţi dumneavoastră e adevărat, dar în acelaşi timp tot aşa de adevărat este că trebuie să fim oameni şi să avem spirit de umanitate şi să facem ce facem, în mod moral şi în limitele legilor morale.„ Mi-a închis telefonul, dar nu mi-a venit ordinul de mutare. În schimb, s-a fixat termen de judecată […] ṣi eu, procuror, m-am dus la termenul de judecată şi domnul colonel Velciu ia o hârtie şi mi-o întinde. O citesc, rezultatul: ministrul de Interne… [hotărăṣte] că s-a transferat, s-a strămutat judecata dosarului lui Ivaşcu şi a celorlalṭi, de la Curtea Marţială din Odesa la Curtea Marţială din Iaşi. Aşa că, în felul ăsta, bunele mele intenţii au fost dejucate. Dar frontul pe urmă a venit mai departe şi, apropiindu-se de Iaşi, s-a strămutat din nou, la Craiova. Şi la Craiova au fost judecaţi şi achitaţi de colonelul magistrat Băcanu, dar când au venit ruşii. […] De Ivaşcu şi de ăia nu s-a mai auzit nimic…
O altă faţetă a problemei a fost următoarea. Că noi, la 23 martie 1944, a trebuit să evacuăm Curtea Marţială şi oraşul Odesa şi am luat-o pe direcţia Ovidiopol-Cetatea Albă. [Ovidiopol] era un prăpădit de sat, aşa, cu nişte noroaie în care roţile intrau până la osie. Şi acolo am luat un bac cu care am trecut, pentru că încă de acolo, de la Odesa, [s-au luat] toate dosarele Curţii Marţiale, din ordin venit de la Bucureşti, de la Direcţia Justiţiei şi de la Ministerul Armatei; s-au făcut în pripă lăzi şi au fost toate luate şi pecetluite, să le ducem în ţară, tot ce-a fost, toată arhiva de la Odesa. Ne-am suit pe bac. Noi stăteam pe bac, acolo, treceam limanul. […] Îi întreb eu: „Dar cu lăzile ăstea ce aveţi de gând?„ „Cum, ce avem de gând?…„ „Acum e momentul!„ „Ce moment?„ „Păi, nu vă daţi seama că ruşii o să ajungă aici? Mai departe, o să ajungă şi în ţară şi la Bucureşti… Păi, duceţi în ţară probele!„ S-au uitat ăia aşa, la mine…
Şi într-adevăr au fost duse în ţară şi depozitate undeva, la Roşiorii de Vede. Pe urmă ruşii au pus mâna pe ele şi de-acolo au tras toate documentele cu care a trebuit pe urmă să urmărească, să hingherească pe cine a trebuit… Din toţi cei care am fost [procurori] în Curtea Marţială, au scăpat [doar] un maior şi eu. Unul, Marinescu… El era era şeful unei comisii de triere pentru eliberarea deţinuţilor, un băiat foarte cumsecade. Pe mine şi pe el nu ne-a cercetat, nu ne-a deranjat nimeni, dar pe restul, toţi au fost „criminali de război„, au fost condamnaţi şi judecaţi. Şi mi-am pus problema de ce noi am fost ocoliţi, cum s-ar spune. […] Ulterior a trebuit să dezleg şi această enigmă care a constat în următorul lucru: pentru ocuparea Odesei s-a instituit o comisie a lor, a sovieticilor, care a examinat comportamentul tuturor care au fost [inamicii] Armatei Roşii… Şi au făcut şi o broşură cu concluziile pe care le-au tras şi ce-au găsit la fiecare. Şi, în broşura aceea, [toṭi cei care] au fost prevăzuţi, au fost judecaţi, arestaţi. Prietenul meu şi eu nu am figurat în broşură!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1999]
