„M-am gândit să urmez calea curiozităṭii mele personale”, spunea cândva academicianul Solomon Marcus. Acest imbold favorizat de o inteligenṭă deosebită a făcut din el un fel de uomo universale, „specie” rară în zilele noastre dominate de hiperspecializare sau, dimpotrivă, de un nou soi de „analfabetism”.
Solomon Marcus, acest om de tip renascentist, născut în familia unui croitor din Bacău, a devenit mai întâi matematician ṣi profesor, iar primele sale publicaṭii, la începutul anilor ’60, se refereau la domeniul analizei matematice. La foarte scurtă vreme după aceea au ieṣit la iveală preocupările sale către domenii care se întrepătrund sau se păstrează la distanṭă unul de altul: lingvistică matematică, gramatică, logică, filozofie, poetică matematică, semiotică, arte ṣi ṣtiinṭe, memorialistică, istorie, relaṭii interumane, mecanisme de gândire, educaṭie…
Plecând dintre noi, Solomon Marcus ne-a lăsat peste 50 de volume traduse în mai multe limbi europene ṣi peste 400 de articole în reviste ṣtiinṭifice. Dar cel mai preṭios dar pe care ni l-a făcut este felul în care a îmbogăṭit fascinanta lume a ideilor din a doua jumătate a secolului XX ṣi începutul celui următor.
Cu farmecul unui scriitor ṣi cu precizia unui matematician Solomon Marcus a povestit cu ani în urmă, pentru Arhiva de istorie orală, despre felul în care erau priviṭi savanṭii români în ṭară ṣi în lume.
„În anii ’50, cu excepţia unor mari personalităţi care se bucurau şi de o anumită încredere din partea puterii, universitarii nu puteau călători în străinătate. În a doua jumătate a anilor ’50, a apărut posibilitatea de a călători în intervale scurte de timp şi în cadrul programelor de schimburi ale Academiei Române, în ţările blocului socialist, în ţările vecine României, deci Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, cam la aceasta se limita posibilitatea unor călătorii în străinătate. Şi a fost chiar un moment delicat… anul revoluţiei maghiare [1956], când iarăşi a fost o strângere a şurubului. Deci erau plecări de una sau două săptămâni, în una sau alta din aceste ţări, cu reglementări foarte stricte, cu rapoarte depuse la întoarcere asupra călătoriei întreprinse, cu cine ne-am întâlnit, în ce probleme am cooperat, şi cam acestea erau şi ţările în care publicam, deşi posibilitatea de a publica în Occident apăruse în anii ’50 datorită profesorilor noştri mai bătrâni care mijloceau trimiterea acestor articole de pildă la Paris, la Académie des sciences, sau la Rendiconti dei Lincei, în Italia. […] Îmi aduc aminte că şi articolele mele purtau indicaţia prezentată de Mauro Picone în Italia, în Franţa Paul Montel, membru al Academiei Franceze. […] Era o perioadă în care franceza era dominantă, începea timid învăţarea limbii engleze; rusa o învăţam din nevoia de a avea acces la revistele şi cărţile scrise de americani, dar – trebuie să recunoaştem – şi pentru interesul pe care îl prezenta matematica sovietică, care era destul de puternică.
Deci în anii ’50 nu se punea problema de a se călători în străinătate… În anii ’60 a continuat această posibilitate de călătorie [doar] în ţările socialiste, dar şi aceasta limitată. Ţin minte că era un sistem de schimbare a unei sume, mi se pare a 63 de lei, pe care o puteam schimba în moneda ţării socialiste respective pentru mici cheltuieli curente; abia în a doua jumătate a anilor ’60 când a venit un relativ „dezgheţ„, a apărut, dar smulsă cu cleştele, pentru prima oară, posibilitatea de a se călători în Occident.
Până atunci, dacă primeaţi o invitaţie eraţi obligat să o refuzaţi?
Dacă primeam invitaţie… Îmi aduc aminte că am primit, am primit la începutul anilor ’60 o invitaţie pentru un an de la Universitatea din Miami, Florida. Se întâmpla acest lucru: o puteai depune, făceai o cerere şi în genere nu primeai nici un răspuns – situaţia generală era aceea de a nu primi nici un răspuns! Dacă insistai, se ridica din umeri în general şi, evident, nu aveam voie să răspundem că nu ni se permite, trebuia fie să spunem… indicaţia era să spunem că suntem foarte ocupaţi, sau că suntem bolnavi…
Dar la reuniunile internaţionale din ţările socialiste veneau şi cercetători din Occident, adică puteaţi avea contacte, discuţii cu ei, acolo?
Tocmai s-a întâmplat acest fenomen, dat fiind că unele din ţările socialiste, cum ar fi Ungaria sau Polonia, încă de pe atunci aveau un regim mai liberal decât al nostru şi acolo mişcarea oamenilor din Ungaria sau Polonia spre Occident şi invers, era mult mai vie, mult mai animată decât la noi. Şi acesta a fost pentru noi primul mijloc de a-i contacta pe savanţii occidentali. La Bucureşti veneau aşa, din an în Paşte, câte unul; de multe ori dacă veneau accesul la ei era foarte limitat.
A existat însă un moment extraordinar în 1956: a avut loc cel de-al cincilea Congres al matematicienilor români. Şi au fost invitaţi un mare număr de savaţi occidentali de primă mărime. A fost o ocazie extraordinară! Mi-aduc aminte cu câtă emoţie îi vedeam eu atunci pe unii mari savanţi pe care eu îi cunoşteam din lucrările [lor], îi citam în lucrările mele, şi vedeam că aceştia nu sunt numai nume de autori, ci sunt oameni în carne şi oase! Dar discutam cu ei în pauzele şedinţelor, prea mult nu puteam discuta, decât, cel mult, cu ocazia acestor pauze între şedinţe, şi [apoi la] vreo două-trei recepţii care s-au dat la acel congres. […] Pe urmă, după congres, am reintrat în izolarea instaurată încă de la începutul anilor ’50, şi ne rezumam… e adevărat, mai trimiteam scrisori, era posibilă o corespondenţă, dar la scurt timp a început şi controlul acestei corespondenţe. Noi ne-am dat seama imediat că era bine să trimitem, să corespondăm prin Institutul de Matematică al Academiei şi nu pe cale particulară – scrisorile riscau să nu ajungă, să nu fie primite.
Şi treptat situaţia s-a schimbat în bine, în sensul că la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, se circula în Occident cam în medie… fiecare dintre noi obţinea o aprobare pentru o deplasare de una, două sau trei săptămâni pe an. Dar formalităţile necesare erau un mod de a reduce considerabil aceste deplasări, prin lungul şir de aprobări necesare. În general, dacă aveai o invitaţie, să zicem pentru luna august, pentru a merge pentru două săptămâni la o anumită manifestare, trebuia să începi formalităţile cel târziu în luna ianuarie anterior acelui august. Şi şirul formalităţilor mereu se complica. De pildă, el arăta cam în felul următor: trebuia mai întâi să obţii o aprobare din partea unităţii sindicale din care făceai parte. Trebuia să obţii o aprobare de la Comitetul de partid al facultăţii care discuta într-o adunare generală, se punea în discuţie, se vota, trebuia să ai o aprobare din partea decanatului. După ce obţineai aceste aprobări, ele se trimiteau la rectoratul Universităţii. Din nou treceau printr-o sită în Senatul universitar, la Comitetul de partid pe Universitate, pe urmă se trimiteau – şi acolo era marea sită! – la Comitetul de partid al oraşului Bucureşti. Acolo de obicei cădeau foarte mulţi, mai toţi îşi rupeau capul acolo. Şi dacă reuşeai să treci de acel hop, se trimitea la Comitetul Central; Elena… aa, am uitat! Se trimitea la Secţia de personal a Ministerului Învăţământului, unde domnea timp de decenii faimosul Aurelian Bondrea care tăia şi spânzura, el tăia în carne şi oase acolo. Toţi se speriau, aveau o frică extraordinară! Hârtiile, când ajungeau la Bondrea, se ştia că cele mai multe dintre ele erau înmormântate. Nu mai vorbesc că aveau şi tehnica aceasta: pentru a simula că totuşi au o atitudine nuanţată, de multe ori înapoiau hârtia cu aprobare, dar după consumarea datelor calendaristice prevăzute pentru manifestarea la care trebuia să pleci.
Şi-mi aduc aminte de o situaţie care m-a impresionat foarte mult, după ce păţisem de vreo şase ori acest lucru, ajungând cu hârtiile la Secţia de personal a Ministerului Învăţământului şi venind aprobările prea târziu, ne-a venit o adresă de la acelaşi Serviciu de personal de la Ministerul Învăţământului, prin rectoratul Universităţii, o adresă către mine – dar cu grijă ca să fie văzută mai întâi de rectorat – care era redactată în felul următor: „Vă atragem atenţia că abuzaţi de amabilitatea Ministerului Învăţământului prin prea multele solicitări pe care ni le adresaţi„. Şi, evident, eu am trimis imediat o hârtie – nu se putea ca să te întâlneşti efectiv, ca să ceri audienţă, erai barat, foarte greu se obţinea aşa ceva, eu cel puţin n-am reuşit… Scenariul era acesta: te duceai să te înscrii la o audienţă, te înscria pentru o anumită dată, veneai la acea dată, stăteai pe culoar, aşteptai, stăteai o oră, treceau două ore de la ora la care ar fi trebuit să fii primit şi după aceea ţi se comunica că directorul Seviciului de personal a fost reţinut sau a trebuit să meargă în altă parte, foarte greu era! Şi în general mai dăteam câte un telefon, ni se răspundea enervat, că de ce telefonăm, că să aşteptăm acasă răspunsul, dar răspunsul de fapt, de multe ori, nu venea niciodată! Cam aceasta era situaţia… şi până în ultimul moment nu puteai şti dacă plecai sau nu. […]
În anii ’70, într-adevăr, relativ s-au ameliorat aceste… s-au ameliorat, pentru că o compar cu situaţia anterioară, nu o compar cu o situaţia normală! Faţă de o situaţie normală, evident era foarte prost, însă în anii ’70 am avut câţiva colegi care au putut, câţiva ani la rând, să lucreze jumătate de an în Statele Unite, jumătate de an în România. Dar erau foarte puţini aceştia, îi numărai pe degete! Noi ceilalţi am avut posibilitatea… […] Eu am avut o singură plecare în toată perioada, o singură plecare mai lungă, de aproape un an, în anul 1971, când mi s-a admis să merg, să dau curs unei invitaţii de la Universitatea din Toronto, Canada, de profesor vizitator, dar şi acolo am stat mereu sub presiune, pentru că cererea soţiei mele de a mă vizita acolo a fost respinsă categoric şi repetat, iar în ultima parte a acestui stagiu al meu, unicul de durată mai mare în acea perioadă, am primit tot felul de ameninţări! Rectorul Universităţii, Jean Livescu, mi-a trimis o adresă în care… un fel de ulmimatum, că dacă nu mă întorc până la data cutare…, deşi era în cadrul termenului pe care îl cerusem iniţial, adică termenul era că mă întorc la sfârşitul lui ianuarie ‘72. Mi-a trimis acest ultimatum, iar la întoarcere profesorul meu, Miron Nicolescu, mi-a relatat că deja de prin septembrie ’71 se lansase zvonul că eu nu mă mai întorc!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1998]
