Născută dintr-o foaie măruntă adresată femeilor dintr-o anumită categorie socială, revista Femeia a devenit după război o revistă de propagandă comunistă. Înfiinṭată la 3 martie 1946, a purtat timp de doi ani numele Femeia muncitoare. Era editată de Uniunea Femeilor Democrate, iar din 1965, ca să fie mai clar rolul ei, a avut subtitlul „Revistă social-politică și culturală”.
Elena Gugian a fost unul dintre primii redactori ai Femeii muncitoare. Deṣi nu absolvise vreo facultate, era pricepută în redactarea articolelor. Dar ceea ce o pasiona mai mult era lumea pe care i-o deschidea lucrul în presă. Avea ṣi un spirit de activist care îi fusese dezvoltat din familie: tatăl său fusese devotat Partidului Social Democrat al lui Titel Petrescu, refuzând să se alăture apoi comuniṣtilor. Din acest motiv fusese dat afară de la Intreprinderea de Transport Bucureṣti unde lucrase 20 de ani. Cariera de ziarist a fiicei sale avea să fie cu mult mai scurtă…
„[Femeia muncitoare], sub acest nume ea este cunoscută încă din 1930 când a apărut trasă la şapirograf, aşa, ca un mic afiş de două-trei pagini, şi a dispărut odată cu dispariţia partidelor istorice, partidelor democratice. A reapărut în 1946, preluând denumirea de Femeia muncitoare şi apărând ca o revistă, în 32 de pagini; la început a apărut doar în alb-negru, pe urmă a apărut roşu, pe urmă combinaţii de roşu cu negru sau de roşu şi albastru, în funcţie de cerneala pe care o puteam găsi la ora aceea.
Dumneavoastră când aţi intrat în corpul redacţional al revistei?
De la început, […] din 3 martie 1946.
Cine mai făcea parte din redacţie?
Păi, câteva membre ale organizaţiei şi câţiva profesionişti. Este vorba despre Eugenia Rădăceanu, care era directoarea revistei, despre Renée Rozeanu Teodorescu, ca redactor, subsemnata, secretarul de redacţie care lucra în redacţia ziarului Libertatea, Horia Iancu şi un desenator tehnic, Apold, care făcea desenarea titlurilor, paginarea, fotomontajele şi aşa mai departe.
Exista o împărţire foarte clară a sarcinilor în corpul redacţional?
Nu foarte strict, nu foarte strict. Eu, fiind cea mai tânără din echipă, alergam de-mi ieşeau ochii, şi cu reporterul fotograf, să facem poze, şi să facem reportaje, şi să culegem date. Fiind mai tânără, alergam de colo-colo mereu, inclusiv la serviciile de presă ale unor legaţii sau ambasade înfiinţate până atunci la Bucureşti, de unde obţineam articole despre femeile social-democrate din ţările lor.
Ceilalţi colegi cu ce se ocupau? Aveau sarcini precise?
Nu, ne întâlneam, de regulă, după ce apărea un număr şi luam şi făceam calendarul. Şi atunci ne împărţeam: tu scrii despre asta, tu scrii despre asta, tu faci reportaj despre aia, cam asta se întâmpla.
Cine făcea această împărţire?
Păi o făceam noi toţi, secretarul de redacţie, directoarea şi noi, cei câţiva redactori. Ceea ce scriam noi trebuia să ducem la cenzură… aia era altă mâncare de peşte! Exista Serviciul de cenzură, că nu puteam să publicăm orice!
Când articolul era gata, care era pasul următor?
Păi, pasul următor era punerea lui în pagină şi se trăgea de probă un număr, ca la orice publicaţie unde urmează să se facă corecturile. Se mai schimba… nu ştiu care articol îl mutăm la altă pagină, la mijloc punem un fotomontaj. Şi când, în fine, lua o oarecare înfăţişare, cu acest număr de probă trebuia să ne ducem la cenzură. […] Secretarul de redacţie avea această sarcină, dar nu ştiu exact la ce adresă se ducea. Trebuia să se prezinte la viză şi venea cu o ştampilă mare, acolo, pe care scria „vizat„. Şi abia apoi aveam voie să mergem la tipografie şi să-i dăm drumul.
Au existat cazuri în care unele articole au fost respinse? Sau pasaje?
Din câte îmi amintesc eu… o singură dată a fost o obiecţie! Am vrut noi să facem un grupaj despre Rosa Luxemburg şi despre Karl Liebknecht şi ni s-a atras atenţia de la cenzură că n-ar trebui să-l omitem pe Lenin. Şi atunci, la iuţeală am scris eu despre Lenin şi aşa a apărut un cartuş mai consistent cu cei trei „L„. Sigur că aveam grijă să nu…
Dar distribuirea revistei cum se făcea? Exista o reţea proprie sau…?
Da! Aveam casiera care se ocupa şi de expediţie. Se făceau colete şi se expediau în ţară, la organizaţiile noastre de femei care, la rândul lor, distribuiau fie abonatelor individuale, fie în pachete, în organizaţiile din întreprinderi, acolo unde existau organizaţii, aşa încât toată lumea avea cunoştinţă de conţinutul revistei.
Fonduri de unde obţineaţi?
Din cotizaţiile noastre, din donaţii…
Ele nu se vindeau…
Ba da, se vindeau! Dacă vă uitaţi bine, este pus şi preţul pe fiecare exemplar.
Dar aveaţi posibilitatea să le vindeţi şi la chioşc, în oraş?
Aveam, dar pe noi ne interesau femeile, ne ineresa acest segment, femeile, din mai multe motive: după război, multe femei s-au pomenit dintr-odată cap de familie, cu copii de crescut, fie că le-au murit soţii pe front, fie că s-au întors de pe front inapţi de muncă. Şi atunci femeile s-au pomenit obligate să-şi găsească ceva de lucru. Marea lor majoritate erau analfabete. Şi marea noastră grijă a fost să le venim în ajutor, organizând nişte cursuri de alfabetizare, să le învăţăm să scrie şi să citească, măcar să se iscălească pe statul de salarii dacă nu mai mult. Dar, treptat, unele dintre ele au prins gustul, au început să citească şi s-au descurcat. Nemaivorbind de cele care aveau o instrucţie cât de cât, pentru care, tot aşa, organizaţia noastră, nu numai în Bucureşti, în toată ţara, a organizat cursuri de stenodactilografie pentru cele care puteau, care aveau o maşină de scris, cursuri de limbi străine; am mai organizat nişte vacanţe gratuite la o casă de odihnă din Poiana Braşov, la Cabana Libertatea, unde serii de câte două săptămâni veneau din toată ţara şi noi puneam atunci accentul pe tinere şi pe mame cu copii de întreţinut, unde, pe lângă noţiuni de social-democraţie strictă, căpătau şi cunoştinţe cu cultură generală
– geografie, istorie, economie politică – care să le ajute nu doar să ocupe o funcţie, ci să-şi şi amelioreze propriul statut social. Să nu fie puse în inferioritate, pe măsură ce le cresc copiii şi să nu le poată răspunde la întrebări.
Dar evenimentele politice se reflectau în revista dumneavoastră?
Cum să nu, cum să nu! Aveam colaborări… că revista nu e scrisă doar de cei câţiva redactori. Aveam colaborări de la alţi membri ai partidului şi de la alte personalităţi. Dacă cineva răsfoieşte colecţia revistei, vede că există şi câteva rânduri din partea lui Petru Groza, să spunem, a lui Constantin I. Parhon sau Mihai Sadoveanu, adică personalităţile momentului, fără de care nu puteam să apărem, dacă nu publicam câteva rânduri, acolo, nemaivorbind despre interviuri luate unor personalităţi din cultură, din artă – aveam şi aşa ceva în cuprinsul revistei. Nici nu se poate… fiindcă printre membrii partidului s-au numărat şi personalităţi din viaţa culturală şi politică.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2000]
