Aprilie 1949. Copacii înfloresc ṣi iarba înverzeṣte parcurile. După război, fiecare renaṣtere a naturii e o sărbătoare preṭuită decât înainte… Nicolae Fotino, tânărul diplomat licenṭiat în drept internaṭional, este trimis la Ambasada României de la Praga. Se află la apogeul carierei sale care începuse în 1945 cu angajarea la Ministerul Afacerilor Străine. Acolo avea să reziste chiar ṣi după venirea Anei Pauker, până în 1952 când partidul avea să-ṣi aducă aminte că era fiul unei franṭuzoaice ṣi că se plimbase cam mult prin Europa.
Anii de la Praga au fost de neuitat pentru Nicolae Fotino, un om înzestrat cu un simṭ deosebit al observaṭiei ṣi analizei. Atmosferă, străzi, interioare, detalii politice – nimic nu-i scapă. Iată de ce l-am ales „ghid” în „Oraṣul celor o sută de clopotniṭe” de la începutul anilor ’50.
Interviu realizat de Emilian Blânda în 1995.
Locul doi în ambasadă e un loc cheie, este factotum din acea ambasadă
„Am fost numit prim secretar de ambasadă la Praga şi urma să îndeplinesc acolo datoriile unui diplomat din acea perioadă, în capitala Cehoslovaciei. Nu aveam un mandat deosebit, trebuia să pun în aplicare relaţiile diplomatice dintre Cehoslovacia şi România… Nu pe prima poziţie, fiindcă exista un ambasador, era Dionisie Ionescu, eu fiind pe locul doi în ambasadă, ceea ce e un loc cheie într-o ambasadă, este factotum din acea ambasadă.
Deci eu am plecat în martie-aprilie, în martie-aprilie ’49, la Praga, însoţit de soţia mea care era numită şi ea ca diplomată la Praga, […] Irina Fotino; în calitate de secretară cu problemele culturale era persoana a treia din ambasadă.
Era ceva obişnuit trimiterea „în familie„ a diplomaţilor?
Nu! […] Cred că în decursul timpului au mai fost câteva cazuri. Totuşi, după părerea mea era un caz mai rar. […] Cunoşteam Praga fiindcă fusesem deja de două ori, ca student. La Praga era organizat, imediat după război, primul Congres Mondial Studenţesc, iar eu făceam parte dintre cei care au plecat la Praga în ’45 pentru organizarea acestui congres. […] Deci cunoşteam Praga şi aveam o mare simpatie pentru… e un oraş minunat, splendid şi mă bucuram mult de acest lucru!”
Eram o echipă destul de mare
„Când am ajuns deci la Praga, ambasador era Dionisie Ionescu care era avocat, moldovean de la Bacău, membru de partid; de altminteri toată echipa, o echipă formată din membri de partid, deci prim secretar al ambasadei eram eu, al doilea secretar al ambasadei era Irina Fotino şi puţin mai târziu a venit cineva care a fost ataşat de presă. Dionisie Ionescu era jurist, eu eram jurist, soţia mea era… terminase Filosofia… suntem în martie-aprilie ’49. Şi există un consul, Vescan, care… un singur lucru ştiu despre el, că era toboşar într-o orchestră de cartier din Dudeşti ṣi soţia lui era chelneriţă la o cofetărie. Deci era, dacă vreţi, lumea muncitorească care apărea… Pe urmă era un consilier, Ciubuc, un economist. Era un ataşat comercial, Sebastian, fratele lui Sebastian, scriitorul, care era de asemenea economist. Eram o echipă destul de mare: personal administrativ, şofer şi chiar şi un bucătar, un bucătar vestit, pentru că pe lângă ambasadă era şi o agenţie economică, cu foarte mulţi reprezentanţi de firme – de „trusturi„ cum ziceam noi pe vremuri – la Praga. Fiindcă era principalul loc unde se făceau afaceri ṣi deci fiind foarte multă lume, era… în ambasadă era şi o cantină, pentru diplomaţi şi pentru toţi aceşti reprezentanţi de firme.”
O uriaşă industrie uşoară, foarte diversificată
„La câteva zile după am venit eu, a fost o Zi a Breslelor la care m-am dus. A fost o mare defilare prin oraşul Praga, breslele defilând una după alta, în costumele lor provenind din Evul Mediu, deci într-o foarte mare tradiţie. Şi seara, în Casa Breslelor, s-a dat o mare recepţie la care a venit preşedintele republicii, membrii guvernului, corpul diplomatic. Era o atenţie faţă de bresle cu totul deosebită, ceea ce era o mare diferenţă faţă de ce era la noi. […]
Am fost invitat – cred că a fost prima mea invitaţie la Praga – ca să cunosc viaţa cehă, la o şcoală a măcelarilor. Am fost la această şcoală unde vedeam, din momentul în care soseşte vita, tot ce se întâmplă cu ea, până când se ajunge în magazin, în care se taie, pe specialităţi, se cântăreşte, se împachetează, se dă cumpărătorului şi în acelaşi timp toată discuţia care poate exista între cumpărător şi client, cum eşti sfătuit ce trebuie să cumperi, cum trebuie să cumperi, ceea ce mărturisesc că m-a mirat pe mine de a vedea toată această acţiune şi atenţia care se dădea acestor bresle şi felul de comportament în general.
Şi pe urmă, a fost un al doilea lucru care m-a uluit: a fost „Târgul de mostre„ de la Praga, care era absolut vestit, când am constatat că Cehoslovacia, Cehia în mod special, este o forţă uriaşă economică. Acest stat care era… în afară de Skoda care era o uzină uriaşă care făcea camioane de mare tonaj, arme, tancuri, până la aceste maşini cu care circulam noi toţi atuncea… Dar am văzut o uriaşă industrie uşoară, foarte diversificată, ţesături, îmbrăcăminte, făcute pe gustul americanilor, pe gustul asiaticilor, pe gustul europenilor… Eu ştiam la Bucureşti, era un mare magazin, „Cehoslovacia„, unde dacă voiai să te îmbraci bine, te duceai la el. Dar acolo, când am văzut diversificarea asta uriaşă a lucrurilor, mi s-a părut formidabilă! Pantofii… Bata, una din cele mai mari uzine de pantofi din lume… Când am fost la uzinele Bata, nu-mi venea să cred! Şi tot aşa, se produceau pentru America Latină, pentru… Alimentaţia, de exemplu, începând de la berea Pilsen, care era… pe urmă ṣunca de Praga, pe care o cunoştea o lume întreagă… ciocolată, tot ce vreţi… porţelanuri celebre… cristaluri de Bohemia… lucruri excepţionale!… Birouri, de pildă… tot ceea ce-ţi trebuia pentru un birou: hârtie, creioanele, gumele, erau de valoare mondială!
Şi am trăit, de pildă, această chestiune, fiind invitat într-un mic-mic orăşel din Cehia care se numea Náchod unde – să zicem – trei-patru mii de locuitori lucrează toţi la o fabrică de ţesătorie. Şi eu sunt introdus în fabrică, pe unde vine materia primă. Şi am mers pe tot procesul de fabricare. […] Este o fabrică veche, în centrul acestui oraş este un castel. În castelul acela era un nobil care avea această fabrică şi la el lucra toată lumea. Ei m-au trecut deci prin toate secţiile, peste tot, cum se lucrează, ce se face, desenele care se fac, care se făceau tot aşa, pentru America Latină era un anumit gust, anumite desene, pentru Indonezia sunt alte gusturi pentru egipteni altele şi deci mărfurile lor erau cerute de toată lumea. Şi ei erau foarte mândri, dacă vreţi, o mândrie muncitorească a acestor meşteri care sunt din tată în fiu. Ei au fost… tatăl lor, bunicul lor, au fost acolo. E o dragoste faţă de fabrica asta formidabilă, pe care n-am mai… Şi la sfârşit îmi aduc aminte că îmi împachetează pentru soţia mea [ceva] şi-mi spun cu lacrimi în ochi: „O închidem, domnule! O închidem! Şi unde ne ducem?… Fiindcă noi asta ştim să facem! Ne ducem să facem tancuri?!„ Deci am trăit această dramă a lor…”
Avioanele Stukas bombardează Uniunea Sovietică, iar publicul aplaudă!
„Acuma trebuie să vă spun că atmosfera asta faţă de ruşi era atuncea, cred, o atmosferă foarte bună. Ei îi iubeau pe ruşi, cred că era ţara unde simpatia pentru Uniunea Sovietică era foarte mare şi foarte puternică, asta fiindcă au jucat un rol destul de mare în câştigarea războiului împotriva Germaniei. Ura lor împotriva nemţilor însă era teribilă! […] Şi o mare rezervă faţă de americani. În această atmosferă însă, felul în care ruşii impun aceste schimbări în Cehoslovacia întristează puternic. Îi opresc dintr-o dezvoltare de care erau teribil de mândri şi-i împing pe o altă direcţie care nu era direcţia lor. Este începutul unor rezerve faţă de ruşi şi faţă de polilica pe care ei o duc. Lucrul va ajunge într-o fază teribilă, fiindcă după ‘68, când Armata Roşie vine din nou, de data asta însă în cu totul alte împrejurări, sunt nişte filme documentare care se dau în cinematografe, cu începutul celui de-al Doilea Război Mondial ṣi arată armata germană intrând în Uniunea Sovietică, avioanele Stukas bombardând Uniunea Sovietică, iar publicul aplaudă. E teribil! De la acea atmosferă de mare prietenie faţă de ei, încă să ajungă să aplaude pe nemţii bombardând Uniunea Sovietică, vă daţi seama ce distanţă extraordinară este!
Deci eu sunt la Praga, constat lucrurile astea cu oarecare emoţie, cu aceste transformări… În acelaşi timp au loc şi nişte lucruri politice care încep să se întâmple şi care sunt teribile!”
Nişte sarmale absolut extraordinare!
„Noi făceam pe vremea aceea nişte recepţii extraordinare, ambasadele noastre, vorbesc de ţările socialiste. Nu ştiu cum era [în alte părṭi]… dar la Praga, de pildă, una din marile recepţii care se făceau, era recepţia de la noi, de la români: sute şi sute de oameni invitaţi! Ambasada noastră este o ambasadă veche, este într-o casă istorică care se vizita ca monument istoric, de artă. Şi deci cu foarte multe saloane, unde puteam foarte bine să primim. Ni se trimiteau în ziua respectivă din ţară icre negre, vinurile cele mai bune, bucătarul nostru făcea nişte sarmale absolut extraordinare! Lumea venea cu multă încântare la recepţia noastră! Era una din marile recepţii care se făceau la Praga.
Însă, conform protocolului sovietic pe care ni l-am însuşit şi noi, trebuia să desparţi lumea: minştrii, personalităţile importante undeva, iar restul în altă parte. Se făcea această despărţire foarte riguroasă şi destul de antipatică, de altfel. Şi cum am făcut-o la un moment dat, la primul 23 august la care am fost acolo, cum într-un fel mă apropiasem de Clementis, m-am dus la el şi i-am spus: „E în regulă ce fac eu?.. E bine aşa cum i-am despărţit?„ „Domnule, dacă trebuie neapărat să-i desparţi, da! Cu o excepţie: ştii, la noi, rectorul Universităţii este una din marile personalităţi ale statului. Tu l-ai lăsat afară, să nu mai faci asta!„ „A, bine!„, i-am spus eu. Era aşa o diferenţă între ei şi noi… […]
Ce pot să vă spun altceva?!.. Deci atmosfera din ambasadă era o atmosferă, să zicem, normală, nu era nimic deosebit. Între ambasadorul Dionisie Ionescu şi cu mine care eram colaboratorul lui, n-a fost o… nu ne-am certat niciodată, dar evident, nu eram foarte apropiaţi unul altuia. N-am avut antene unul pentru celălalt. Şi felul nostru de a reacţiona la lucru, chiar faţă de lumea cehoslovacă, era diferit. […] Iar Praga e un oraş splendid! În partea veche a oraşului Praga, unde se afla şi ambasada noastră, deci cu clădiri foarte vechi, de secole, acesta este farmecul ei…. vizavi era Ambasada Italiei, un palat foarte frumos şi cât se poate de negru. Se apropia Paştele, […] era, cum se spune, „curăţenia de primăvară„. Paştele este primăvara şi primăvara se obişnuieşte ca în gospodăriile ţărăneşti să împrospătezi totul, să vopseşti, să cureţi, să faci o mare curăţenie de primăvară. […] Şi deci atuncea [Dionisie Ionescu] a chemat nişte oameni şi a vopsit totul în alb. A avut un imens succes chestia asta, s-a adunat lumea ca la urs pe strada noastră şi probabil nu le venea să creadă ceea ce se întâmplă cu ambasada noastră.”
