Cu foarte mulṭi ani în urmă apărea un volum de poezii intitulat Acorduri ṣi nuanṭe. Printre „acordurile” sale erau câteva care aminteau luptele aeriene pe care aviatorii români le-au purtat în al Doilea Război Mondial. Ei fuseseră primii care intraseră în luptă…
În dimineaṭa de 23 iunie 1941 Escadrila 53 destinată apărării aeriene a zonei litoralui a plecat în misiune. Numai locotenentul Horia Agarici a rămas pe aerodromul din Mamaia, din cauza scurgerii de carburant din rezervorul avionului său. A fost ṣansa lui de a intra în istorie printr-un arc de triumf. Atunci când, spre prânz, bombardiere sovietice au atacat portul Constanṭa, Horia Agarici ṣi-a putut arăta măiestria în aṣa măsură, încât numele lui a fost apoi pe buzele tuturor. Vestea salvării Constanṭei ṣi a victoriei strălucite a locotenetului Agarici a fost preluată de ziare și de postul Radio România. Poetul Păstorel Teodoreanu ṣi compozitorul Gherase Dendrino au dat naṣtere unui cântec care a devenit ṣlagărul la modă al verii 1941. Toṭi îl cântau cu mândrie ṣi bucurie, mai ales că numele lui Agarici rima foarte bine cu „bolṣevici”!
În ceea ce-l priveṣte pe locotenentul Agarici, el a văzut lucrurile astfel: „Pe zarea mării, case sclipesc în alb de viață / Și moartea se apropie pe aripi de păgân…/ Dar iată-un fulger rece, avânt fără stăpân,/ Un șoim de fier și flăcări, pierind în dimineață.” Sunt versuri din volumul Acorduri ṣi nuanṭe – autor, Horia Agarici.
Astăzi, când se împlinesc 105 ani de la naṣterea sa, vă oferim câteva fragmente – unul audio ṣi câteva transcrieri – dintr-un document de o excepṭională valoare, pe care îl deṭine Arhiva de istorie orală. Este o înregistrare făcută de aviatorul Octavian Sved în 1981 cu Horia Agarici.
Al doilea fragment audio: ṣlagărul despre Horia Agarici, cântat de un aviator, veteran de război.
Văd o formaṭie de ṣapte, aranjată în ṣir…
„În timpul războiului eram la Constanţa ṣi fusesem trimis la Bucureşti după nişte treburi tehnice. Când am venit, seara deja se vorbea de război şi în zori, având treabă la un avion care avea nişte reparaţii de făcut, au început bombardamentele din partea adversarului de-atunci [sovietic]. Şi întâi am cerut voie să plec, mi s-a spus să mai aṣtept, fiindcă că eram singurul pe aerodrom care eram pilot acolo, toate avioanele de vânătoare Hurricane sau Hawker Hurricane – sau cum se pronunţă – erau trimise cu misiuni în altă parte, pentru prima zi, pentru prima dimineaţă. Şi când a fost lovit în port rezervorul de petrol şi au început să nimerească nişte ţinte-acolo, a venit ştirea de la comandament, de la telefon, că pot să plec dacă vreau. S-a pornit motorul, armamentul era aranjat, m-am urcat, am urmărit pe mare… natural, singur, c-aşa eram şi având avionul Hawker ăla englez, care era formidabil – au recunoscut-o ṣi adversarii! – motorul Rolls Royce, mitraliere opt care trăgeau toate într-un punct, nici o grijă nu-mi făcea! Şi căutăm noi pe unii care loviseră acolo, în port – nu i-am mai găsit.”
„Când mă întorc, văd o formaţie de ṣapte, aranjată în şir, aşa: trei în faţă, doi şi încă doi care veneau către hidroaviaţie… cum ar fi „Hanul Piraţilor„ acuma, moara aceea de-acolo, de jos, către hidroaviaţie. Şi am venit peste ei, aşa cum era metoda – că nu-mi era nicio teamă! – din partea soarelui, peste el, până când gata să intru în el; am declanşat focul numai de la suta de metri, două atacuri pe unul, două atacuri pe altul, încă un atac pe altul. Într-un minut, trei au fost lovite de aşa natură, încât primul a aterizat forţat la terenul de exerciţii şi bombardament Chituc; [la] al doilea a fost lovit pilotul şi a căzut în mare şi a explodat, nici bombele nu ṣi le aruncase; al treilea, zăpăcit, a plecat spre sud şi a aterizat la Valul lui Traian. Martor, comandantul cel mare al regiunii, comandantul aerodromului, marina toată care era dedesubt şi tot tămbălăul necesar…
Aviatorii noştri, ceilalţi 10, s-au întors de-abia pe seară şi de-atunci înainte am fost toţi la un loc. Dar atunci, întrucât fusese o situaţie grea şi datorită atacului ăstuia, inamicul strigând la radio că e atacat de multe avioane, că era foarte des atacat, au urcat ceilalţi care au mai venit să atace Constanţa la 8000 m, de acolo Antiaeriana i-a luat bine în primire, situaţia s-a restabilit. Şi pentru treaba asta, a doua zi un mare comunicat al Marelui Cartier General, mare tămbălău iarăşi peste tot ca să distragă atenţia, că s-a făcut o greşeală, să se trimeată restul escadrilei în altă parte, lăsând Podul Cernavodă, Dobrogea toată şi portul fără apărare. Eram numai eu singur cuc care, având avionul ăla splendid, motorul ăla formidabil, armamentul teribil, n-am avut nici o grijă – alṭii au spus că e mare vitejie! Poate…”
În ṣase săptămâni, pe ţărmul mării, 85 de avioane doborâte oficial
„Pe urmă, pentru că eu eram singurul care cunoşteam limba engleză, şi notiţele tehnice şi toate astea, eram un fel de, cum s-ar spune, dicṭionar general pentru astea. Şi deşi aveam ofiţer mecanic un sublocotenent, mă ocupam cu mare pasiune de bijuteriile astea că, într-adevăr, erau extraordinar de bine lucrate! Pe urmă, avusesem ocazia la Bucureşti să-l aud pe René Fonck adus aici pentru vreo câteva luni înainte să înceapă războiul, citisem şi de la ăştilalţii care avuseseră bătălii, bătălia Angliei, una-alta, avusem la Bucureşti pe maiorul Graf, care pe urmă a fost pilotul acela cu 300 de victorii, care îmi transmiseseră şi experienṭa lor. Tot ce-am adunat din astea la un loc, am adunat împreună cu comandantul, căpitanul Georgescu Emil, al acestei escadrile, am adunat într-o experienţă după care ne-am ghidat, adică atac, distrugeri la inamic, că eram puţini, şi niciodată vitejii inutile de Don Quijote, ca pe urmă să avem noi pierderi.
Rezultatul: în ṣase săptămâni, pe ţărmul mării, 85 de avioane doborâte oficial, 130 ştiute de noi, plus bimotoarele care […] erau lovite în radiatoare, motoarele ajungeau să gripeze şi aterizau pe mare pe unde nimereau. Această socoteală a făcut ca ceilalţi patru mai formidabili pe care i-am avut, adjutantul Camenceanu adjutantul Popescu Costică – zis „Costiclă„-, adjutantul Cordescu Petre – poreclit şi „Răṭi„, că, fiind moldovean, el nu zicea „raṭă„, ci „răṭi„ ṣi era bun vânător – şi în sfârşit adjutantul Pomuṭ, erau cei patru „Cavaleri ai Apocalipsului„. Mai era adjutantul Rădulescu Andrei, căpitanul Georgescu, când putea… foarte bun comandant, dar nu putea întotdeauna să vie cu noi. Şi după vreo două săptămâni a apărut şi Bâzu Cantacuzino, ca locotenent de rezervă. […] În primul rând, [important] a fost avionul; în al doilea, piloţii, îndrăzneţi, bine lămuriţi, bine convinṣi; şi metoda, adică zi de zi, în aceste ṣase săptămâni, întotdeauna toate avioanele s-au întors acasă. Iar la adversar, zi de zi, zi de zi pierdeau. Au fost anumite zile memorabile când s-au doborât 15 avioane inamice într-o singură zi! Rare, bineînţeles, dar au fost…”
A văzut şi el stele verzi, am văzut şi eu
„În continuare, e bine să se dea o explicaţie pentru unii care vor să interpreteze că ar fi avut diferite porniri partinice sau politice militarii aceia care, împreună cu mine, erau la Escadrila Uricani sau la Flotila 1 Vânătoare sau, dacă vreţi, în toată armata. Există şi excepţii, dar excepṭia confirmă regula. La noi, n-am avut excepţii de-astea păcătoase, dar noi ne-am făcut datoria cât am putut de bine, fără să ne batem în piept că suntem viteji, exagerând; fapte am făcut! Şi nu ne pierdeam cu firea, că era în momentul acela neamţul cu noi sau că noi îl aveam pe marele rus adversar, sau că mai ştiu eu ce alte consideraţii [cu] care unii, în loc să fie [numai] militari, îşi fac socoteli de carieră. […] În aceste împrejurări, aş vrea să amintesc anumite lucruri care arată mentalitatea mea – de ceilalṭi nu pot să răspund, dar de mine răspund.
Era în preajma bombardamentului, când s-a bombardat şi s-a rupt podul de la Cetatea Albă. Era un pod la capătul limanului Nistru. Eram desemnaţi, o patrulă de ṣase avioane, câte două, două cu Hurricane, care însoṭeau un covor de avioane de bombardament care, într-adevăr, au reuşit să strice acolo podul. I-au ajutat şi împrejurările: soarele, praful, faptul că noi făceam gălăgie la 7000, 5000 [de metri] înaintea lor, puţin, iar ei erau mai jos. Ăia, Antiaeriana, au început să tragă în noi. Pe urmă au venit ṣi, ca la paradă, au dat bombele unde au vrut. La secundă, s-a mutat Antiaeriana [cu tirul mai] jos, pe urmă mi-am continuat circul deasupra şi i-am mai însoţit înapoi către… de unde plecaseră. Şi pe drum am văzut într-un loc două avioane Yak. I-am zis echipierului meu Camenceanu să meargă cu mine; după ce i-am cerut părerea, a zis că e de acord. […] Ne-am dat la ăia doi, alea erau nişte Yak-uri foarte frumoase, foarte lucii, aveau mai puţină putere, 100 de cai, elicea mai mică, aripa mai mică, patru mitraliere, noi aveam 8. Şi ăla cu al lui s-au despărṭit, eu cu ăsta al meu m-am ambiţionat şi am continuat, ăsta tot trăgea către Odessa. A fost o distracţie cum nu s-a pomenit! A văzut şi el stele verzi, am văzut şi eu. Şi până la urma urmei, într-una din pasele astea, când se întorcea spre mine, s-a văzut că i s-a terminat muniţia. Nu pot să-mi dau seama ce-a fost, dar partea mai adâncă din om a acţionat. Mi-a trezit oareṣicari consideraṭii, fiară nu eram şi atuncea am legănat din aripi ṣi am plecat.”
După război…
„Ei bine, în mai 1960 a venit [pilotul] acesta şi l-a găsit pe tovarăşul Păunescu – nu Adrian, ci Simon Păunescu – de aici, din Constanţa, care era directorul administrativ al grupului de vile de la Eforie Sud, unde [lucram] eu. Eu eram cu bicicleta mea cu două injectoare. […] Şi a început o convorbire de una-de alta, după care s-au despărţit, ăla fiind supărat că de ce mie, care par că-s atât de breaz după părerea lui, mi s-a dat aşa un serviciu pârlit, de reparat injectoare! A fost un gest frumos din partea lui şi eu aṣ zice c-a fost ṣi-un gest frumos din partea mea că nu l-am „curăţat„ [de bani] ca pe-o găină, atunci. Cam asta era mentalitatea noastră, nu procedam cu ură. Eram militar, care merita consideraţii, îl salutam! […]
Şi, în încheiere, oricum ar fi fost după război împrejurările, în mod tradiţional s-a crezut că toată lumea, dacă a fost ofiţer poate să aibă o anumită mentalitate. S-a verificat, s-a văzut că eu n-o am. Dovadă că n-am avut niciodată judecăṭi, anchete, închisori, condamnări etc. Am fost mai modest, am muncit la munca de jos cât s-a cuvenit, pare-se chiar bine, la urmă am ajuns în regiunea asta Eforie Sud, că din părţile Constanţei e nevastă-mea. Aici am lucrat tehnică de-asta de reparaţii, de cantine, de injectoare, de aragaze. Până când tovarăşul Ceauşescu a admis [ca] toṭi cei care au cunoştinţe, studii să li se dea după capacitatea şi învăṭătura lor. Atunci am fost trimis electrician la ITC, Întreprinderea de Transporturi Constanţa. Acolo am trecut la serviciul tehnic, pe urmă am ajuns subinginer, tot prin echivalenṭa valorilor şi, în sfârşit, fiind odată în audienţă la tovarăşul ministru al Armatei, Ion Ioniţă… fiindcă noi am avut un maistru armurier tot Ion Ioniţă şi era cam voinic şi îndesat, cam brunet şi în pozele din ziare tovarăşul ministru Ion Ioniţă părea că seamănă. […] Eu n-am ştiut [că nu e el] şi-am cerut audienţă, zic ăsta mă cunoaşte. [..] M-a întrebat care erau problemele şi între alte probleme, în afară de literatură, a spus: „Dacă colonelul ăla păcătos, pe dumneata nu te-a avansat în mod normal la gradul de maior, o să cercetăm noi.„ Şi într-adevăr s-a cercetat în toată ţara şi am fost avansat maior aviator de rezervă nou, în 26 iunie 1968.”
