Îndată după consolidarea puterii comuniste, în perioada 1948-1949 au fost create instituṭiile de represiune care, bineînṭeles, nu au stat degeaba. Numai în 1949 au fost 23.600 de arestaṭi politici, anticomuniṣti din toate categoriile: membri marcanṭi ai Partidului Naṭional Ţărănesc ṣi Liberal, „criminali de război” – mai ales dintre cei care luptaseră pe frontul sovietic -, legionari, „sabotori”.
Adrian Briṣcă a fost unul dintre cei 4.540 încarceraṭi în acel an ca membri ai unor „organizaṭii subversive”. Era elev la Liceul „Ion Maiorescu” din Giurgiu, răspândise manifeste anticomuniste ṣi avusese legături cu grupul ṭărănesc din Oinacu, Giurgiu. Arestat pe 10 august 1949, a fost anchetat la sediul Securităṭii din Giurgiu, iar după procesul în care a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mutat la Jilava, un penitenciar de tranzit către alte închisori. Aici era un mare aflux de deṭinuṭi, ceea ce favoriza o intensă circulaṭie a informaṭiilor despre ce se întâmpla în lumea liberă ṣi în alte închisori din ṭară. Jilava era unul dintre cele 18 forturi ale Bucureṣtiului ridicate în vremea lui Carol I pentru apărare. În timpul războiului fusese depozit militar, închisoare militară, iar acum, aflat sub Direcṭia Generală a Penitenciarelor, Fortul 13 Jilava era „Bastilia românească”. Avea un groaznic regim de detenṭie care ucidea lent. Şi totuṣi…
Iată un fragment din mărturia fostului deṭinut politic Adrian Briṣcă:
„Am stat în închisoarea militară Uranus până pe 2 ianuarie 1950, când am fost transferaţi la Jilava. La Jilava am stat eu aproape ṣase luni de zile, ceilalţi colegi au stat vreo trei luni, trei luni şi ceva. Eu am stat mai mult, pentru că s-a rătăcit mandatul de arestare, s-a încurcat printre alte hârtii. Şi până când a fost găsit… eu am ieşit la raport şi am spus – n-a interesat pe nimeni! Descoperirea s-a făcut în momentul în care Marin Constantinescu, un colonel de Securitate care făcea selecţionări pentru [lagărul de muncă forṭată] Canalul Dunăre-Marea Neagră, a văzut că are un individ fără dosar şi atunci s-au sesizat. […] Mă rog, m-au mai ţinut acolo până în ziua de 21 mai. […]
În perioada în care eu am fost încarcerat, „la neagra„, în timpul anchetei, anchetă care a fost efectuată, prima parte, de locotenentul Toader, eu am răcit din cauza umezelii, din cauza subalimentaţiei, deja eram subalimentat de afară. […] Şi am răcit la plămâni, începusem să am febră. Eu am fost scos şi introdus înlocul meu Joian, a fost şi el ţinut până în ziua de 25 august, deci 10 zile, în ziua de 26 august am fost introdus din nou „la neagra„ şi a urmat a doua fază a anchetei, tot Toader m-a anchetat. Deci am dobândit un surplus de umezeală şi de răceală la ceea ce avusesem înainte. Când am fost scos, era pe la începutul lui septembrie, deja aveam febră mare şi nu mai puteam mânca. Mi s-a dat să mănânc şi n-am putut de data asta, erau lături, pur şi simplu. Şi din fiertura aia nenorocită care ni se dădea… era un gardian, Iordache, care fura din mâncare, nouă ne da zeama de deasupra, iar apa chioară şi ceea ce era gros la fund el ducea cu găleţile la porci. Nu s-a sesizat nimeni, pentru că făcea o treabă pe linia partidului.
Şi am fost consultat, când s-a văzut că nu mănânc au raportat ofiţerului de serviciu, ofiţer de serviciu care era Stănescu, viitorul meu anchetator. El era şeful arestului, şi cred că avea o funcţie pe linie de partid. Era un fel de politruc al Securităţii. A chemat un medic, tatăl colegului meu de clasă, Dinu Moraru, doctorul Moraru, care, de frică, aproape că nici nu s-a uitat la mine. M-a pipăit, mi-a luat pulsul şi atâta tot. Am fost dus înapoi, după vreo alte trei zile situaţia mea s-a agravat. Am fost dus într-o clădire alăturată, unde funcţiona dispendarul Miliţiei şi al Securităţii ṣi unde medic era o doamnă, Voicu, […] doamna Voicu m-a consultat şi i-a spus lui Stănescu: „Situaţia e gravă, trebuie să-l internaţi în spital.„ […] Aveam pleurezie. Şi-mi aduc aminte, m-a dus din nou la ea în cabinet, tot Stănescu, şi ea i-a spus aşa: „Dacă astăzi nu-l duceţi la spital, te fac răspunzător pe dumneata pentru viaţa lui„, cam în termenii ăştia i-a vorbit. Pe la ora două, era ora la care circulaţia în oraş era mai slabă, a venit o trăsură şi Stănescu m-a luat cu un gardian, Nistor Vasile… Am fost îngrijit, am fost îngrijit de doctorul Gheorghiu, al cărui tată era arestat şi se afla în beciul Securităţii, dar asta nu l-a convins ca să-şi manifeste vreun interes deosebit cu privire la persoana mea. Nu aveau nici medicamente, nu aveau posibilităţi. Medicamente mi-au fost aduse de acasă, vitamine şi sulfamide… nu-mi aduc aminte cam ce se folosea pe vremea aia, dar în primul rând multe vitamine. Şi am stat în spital cu gardian lângă mine, acest Nistor Vasile. […] Îmi aduc aminte că atunci când doctoriţa Voicu m-a examinat, mi-a făcut şi prima dată şi a doua oară injecţii cu ulei camforat, ca să-mi întărească inima, pentru aşa ceva se dădea.
La Jilava am trecut prin momente deosebit de grele. Am stat în aceeaşi celulă, celulă mai mare, cameră, în care era o fluctuaţie permanentă, unii veneau, alţii plecau, dealtfel camera se numea „6 Reduit„, condamnaţi şi trecători. Adică cei care erau transferaţi de la un penitenciar la altul. Era un efectiv, de la 220-240 s-a ajuns la 260 de oameni. Se dormea pe priciuri de lemn, dublu etajat, dar se dormea şi sub prici, direct pe ciment, pentru că nu se mai… oamenii nu mai aveau loc. Pe priciurile obişnuite se dormea cap la picioare. Nu se putea dormi decât pe cant. Ne întorceam la comandă, toţi odată. Spaţiul dintre priciuri, lat de vreun metru, un metru şi ceva, era şi acela acoperit de trupuri omeneşti şi dacă trebuia să mergi la tinetă trebuia să ai grijă deosebită să nu calci peste aceşti oameni care nu aveau unde să doarmă decât acolo.
Am fost în perioada în care au evadat doi sârbi… din Jilava! Incredibil, dar au evadat, chiar din camera noastră. Doi sârbi, aşa numiţi „titoişti„, fuseseră partizani, [ai lui Tito], nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, nu ştiu dacă au fost prinşi, ştiu numai că în ziua respectivă am fost bătuţi de gardieni…
Toată lumea din cameră?
Toată lumea din cameră!
Dar ei cum au reuşit să evadeze de acolo?
Au fost foarte ingenioşi! Au remarcat că în curtea în care eram scoşi la plimbare, un sfert de oră-douăzeci de minute, era un gang care avea nişte crenele care dau afară. Şi pe una din aceste crenele erau două scânduri, scânduri mai grosuţe, nişte dulapi. Tot în zona aia era o grămadă de nisip, pietriş. Tot în acea zonă întâmplarea făcea ca becul să fie ars. Şi tot în zona aceea, pe unde au reuşit ei să fugă, era o tufă! O buruiană ceva mai mare, care i-a camuflat într-un fel…
Deci ei au fugit în timpul plimbării?
Nu! Dimineaţa, prima operaţie care se făcea… gardianul deschidea celulele, una câte una, şi scotea afară cu tinetele. Aveam în camera aceea mare două tinete cu diametrul de un metru douăzeci, cam aşa ceva, înalte de vreo 80 de centimetri, şi care erau pline ochi. Când au ieşit cu tinetele afară, au ieşit şi aceşti sârbi. Chipurile, unul a ţinut de un mâner, altul a ţinut de celălalt mâner. La tinetă trebuia să iasă patru oameni – ei au ieşit şase! Gardianul nu a remarcat acest lucru. Şi-o fi închipuit că sunt ăia mai slăbuţi şi ăştia îi ajută. Pe el îl interesa să scoată tinetele afară. Şi în timp ce ăia goleau tinetele, le clăteau puţin cu apă şi umpleau putinica cu apă de băut, sârbii au tras dulapii aceia, i-au rezemat pe grămada de nisip şi pe partea superioară a fortului, şi pe acolo au plecat, pe acolo au ieşit. Cred că nu au reuşit să-i prindă, pentru că dacă ar fi fost prinşi, i-ar fi adus ca să-i vedem, vii sau morţi! Nu au mai fost văzuţi! Erau un grup de ṣase inşi, dar din ăştia şase numai doi au evadat.
Când a fost evadarea lor?
Prin aprilie 1950… Bătaia ni s-a administrat cam în felul următor: „Ieşi afară! La număr!„… ca să ne numere. Gardienii erau aranjaţi pe două rânduri şi înarmaţi cu cozi de mătură. Care cum trecea, era lovit! Şi aşa treceai pe sub furcile caudine şi ne-au scos şi ne-au numărat de vreo patru-cinci ori. Eu am scăpat ieftin…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
