„Nu pot eu să ajung în calendar ca sfânt, dar ca jurnalist, vreau să pot să scriu un reportaj despre un fir de iarbă. Nu cred că voi reuși vreodată…”
Așa le-a răspuns autorul cărții „Lumea din cuvinte” celor care i-au remarcat cucernicia trăirii. Nu întâmplător, unii prieteni îi spun, cu bucurie și cu un fel de invidie lumească, „Părintele Mitică”. Cartea a fost lansată la Mânăstirea Antim. Au venit multe fețe bisericești, dar am văzut și fețe de ziariști cu nume grele: Corneliu Vlad, Anca Munteanu, Ciprian Chirvasiu, Victor Lupu și alții. „Un eveniment de suflet pentru ziarul „Lumina” și pentru Editura Trinitas a Patriarhiei Române, ne asigură Nicolae Dascălu, directorul publicațiilor „Lumina”. Eu sunt coordonatorul colecției Media Cristiana, care tipărește cărți cu articole, reportaje publicate în ziarul Lumina. Noi ținem să păstrăm legătura cu rădăcinile. Aici, la Mânăstirea Antim, continuăm evenimentele în anul comemorativ al sfântului martir Antim Ivireanu. În colecția noastră, acest volum este al unsprezecilea, dar este primul volum de reportaje. Dumitru Manolache este un jurnalist de bază din echipa ziarului Lumina. A publicat peste zece cărți și a lucrat la mai multe ziare.
„Lumea din cuvinte” este modul cum organizează autorul experiența sa în lume. Cartea este împărțită trinitar: începe cu Altare sfinte, apoi trece la Oameni și Locuri. Autorul nu sesizează doar esențialul din efemer, ci este și un spirit organizat, un om care știe să-și vândă bine marfa. Pentru un jurnalist, pentru un scriitor, modul de a scrie este modul lui de a umbla pe calea mântuirii. Prin scriere, el se exorcizează pe sine, se iluminează. Primul reportaj îl are ca personaj chiar pe autor cu drumul lui din fiecare dimineață către biserică, un drum inițiatic, am putea spune. Înainte de a veni la redacția Lumina, colegul nostrum urcă pe Dealul Mitropoliei până la Catedrala Patriarhală pentru a primi de acolo binecuvântarea sfinților. Și apoi, cu această legătură de lumină de-acolo de sus, vine la ziar, asemenea unui monah, asemenea unui trăitor al Pravilei și un împlinitor al ei prin munca pe care o face în fiecare zi.
Nu este un reportaj pur jurnalistic sau reportaj literar. Are o îndrăzneală specială să vorbească și despre personaje din trecut: Sfântul Apostol Andrei, despre universul dacic din acea perioadă, despre Olena, fiica lui Ștefan cel Mare, cea măritată după un moștenitor al tronului țarilor de la Moscova, despre Mărcuța poetului Mihai Eminescu. Este tulburătoare această putere de a discerne. A treia secțiune începe cu locurile de origine ale Mioriței. Am sesizat acolo nu doar stilul jurnalistic, dar și puterea metaforelor. Începe cu nunta ciobanului care a înviat de dor.”
Mai înaripat mi s-a părut în părezentarea lui scriitorul Ștefan Mitroi, fost director al ziarului „Tineretul Liber”. Mai ales că a primit cartea din mediul virtual, într-un loc unde suferă orice român când se plictisește de țara lui: „Aproape că mă veștejeam la umbra unei moschei din Kuweit când am primit invitația să particip la acest eveniment, am primit cartea online. M-a tulburat, deși nu-mi place să citesc pe calculator, unde cartea este aseptică. A scrie astăzi așa despre ortodoxie, când, în cele cîteva zierușe rămase, este atacată fățiș biserica, este atacat fățiș ortodoxismul, este un mare act de curaj și de mare frumusețe. Este o carte de smerenie, este o carte de iertare, este o carte de admirație, de rugăciune, de informare, de istorie, de artă, este o carte de închinare, este o carte de căzut în genunchi în fața trecutului, fără de care ne-am fi greu să spunem că avem prezent. Se întâlnesc aici marii voievozi ai spiritului nostru, cum este Eminescu sau Nicu Grigorescu. Auzim tropotele cailor lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul… Barbu Catargiu, îngropat în peretele unei biserici din Ialomița, fostul prim ministru al României, care fusese împușcat sub clopotnița Mitropoliei, în timp ce se întorcea de la ședința Parlamentului. Miresele de 96 de ani. Bâta, o țărancă de 101 ani din Teleorman, din satul Dudu. Îmi pare rău că nu pot să trăiesc vreo două sute de ani, fiindcă tot ceea ce face pentru aceste bisericuțe, pentru aceste schituri, pentru felul în care stă el de vorbă cu icoanele, eu cred că aș putea să scriu pe la vârsta de 198 de ani o carte, intitulată „Am fost șeful unui sfânt”. Poate vor face și dintr-un ziarist un sfânt… ”
Arta reportajului sacru
Prea Sfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanu, episcop vicar patriarhal și coordonatorul centrului de presă Bazilica, ne povestește că „Biserica Romano-Catolică a făcut un pas mic, dar totuși l-a făcut: i-a oferit domnului Dumitru Manolache medalia Vaticanului pentru evocarea vizitei fericitului Papă Ioan Paul al II-lea în 1999. Dat fiind îndemnul Mântuitorului ca toți oamenii să se mântuiască, și noi îi dorim să se atingă mai adânc de sfințenie”. Nicolae Dascălu spune că autorul „a primit chiar din mâinile Prea Sfințitului părinte Varlaam diploma de onoare „Sfântul Ioan Gură de Aur” din partea Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, care a onorat activitatea dumnealului în domeniul jurnalisticii bisericești”.
Sigur că este o recunoaștere instituțională, după care mulți ziariști din lume ar jindui. Dar ca să ajungi aici, trebuie multă sensibilitate, trebuie trăire și, mai ales, trebuie să ai disponib ilitatea să cunoști oameni și locuri, să te apleci asupra „firului de iarbă”, cum spune părintele Mitică. În scrierile lui Dumitru Manolache nu găsești frenezia mistică a lui Nichifor Crainic și nici ardoarea mesianică a lui Ioan Alexandru. El caută sacrul în toată creația diviniă sau omenească. De fapt, creativitatea însăși este umbra aripii supreme, plutind deasupra celor chemați. Această căutare este autocunoaștere și împărtășire. Totul, într-o continuitate spiritual lină. Așa se explică de ce sacrul nu începe cu creștinismul. În cartea despre Sfântul Andrei, „Apostolul lupilor”, se vede cel mai bine acest lucru. Sfințenia este revelată prin construcțiile sacre, așa cum se poate citi frecvent în „Lumea din cuvinte”. „Există undeva în Maramureșul nostrum străbun o intersecție cosmică, un axis mundi, unde pământul, cerul și lumea însăși, ca într-o paradigm eliadescă, se înușurubă în timpul sacru, dând sens veșniciei și consistență credinței vremelnicului nostrum present. Și locul acesta se numește Mănăstirea Bârsana. Loc în care toate se opresc, se topesc într-o unică mirare, pentru a se naște din nou, mai curate, mai frumoase, nădăjduind la lumina Învierii. Aici m-am oprit și eu într-o zi de iarnă nehotărâtă, pentru a mă întoarce acasă mult mai luminat în mirarea inimii mele”. Într-adevăr, după ce vezi ce a ctitorit acolo maica stareță Filofteia, cu ajutorul arhitectului Dorel Cordoș, simți că ai ajuns mai aproape de cer.
Autorul ne convinge că sacrul este pretutindeni, chiar dacă e ascun vederii obișnuite. Ne explică edificator ce înseamnă „Când timpul profan face pasul spre sacru”, scriind chiar despre satul natal: „Cine să-și mai amintească la Gurbănești că sacrificarea porcului a însemnat pe vremuri și altceva decât șorici, tobă, cârnați, caltaboși, șuncă sau coaste pe varză? De unde să mai știe nea Ion de pe ulița colectivului că actul ritualic al sacrificării unui animal marca pentru strămoșii lui geto-daci trecerea de le atimpul profan cotidian la timpul sacru sărbătoresc? Și că acest sacrificiu purifica și solemniza timpul, dar mai ales crea cadrul spiritual pentru realizarea contactului imaginar cu Divinitatea, pentru captarea forțelor benefice supreme?”
Și așa încep întrebările, neliniștile în reportajele lui Dumitru Manolache. Pentru că, în scrierile lui, timpul și spațiul nu se percep doar impresionist, privind spre „firul de iarbă”. „Rătăcit și înstrăinat mă simt și eu în orașul acesta, în cubul meu de beton de la etajul opt al unui bloc din București, aidoma țăranilor din Gurbănești, pierdut în propriu-mi timp, ca într-un cufăr cu colinde. Și stând așa, mă tot întreb ca Ilie Moromete, și el un rătăcit al câmpiei și al timpului său: „Niculae, unde mergem noi, domnule?”
Chiar așa, unde mergem noi, domnilor? Ce lăsăm și ce luăm cu noi? Aici încep angoasele autorului care, aparent, și-a găsit liniștea în armonia universală a sacrului și ne-o transmite discret și nouă…
Viorel Patrichi
