„Eu nu sunt modest, dar nici emfatic…”
La 13 aprilie 1935 s-a născut la Burdusaci, în judeṭul Bacău, unul dintre cei trei copii ai familiei Dimoftache, Constantin. Mama era învăṭătoare, iar tatăl preot cu un frumos glas de tenor pe care îl dezvoltase în lecṭiile de canto luate de la Gheorghe Folescu, artist al Operei Române, în timpul studiilor la Teologie făcute în Bucureṣti. Constantin Dimoftache avea să moṣtenească o bună ureche muzicală ṣi o sensibilitate artistică, acestora adăugându-li-se multe alte înzestrări. „Zeii i-au dăruit suflet de aur, harul poeziei, graiul înṭelept, puterea ṣi răbdarea pentru a ni le dărui drept alinare ca medic, spre visare ca scriitor”. Este un portret atotcuprinzător în doar câteva cuvinte, pe care actorul Dinu Ianculescu i l-a dăruit domnului Constantin Dimoftache Zeletin, ca dedicaṭie, pe prima pagină a unei cărṭi.
Poet, traducător, eseist, medic, cercetător în domeniul biofizicii, domnul C.D. Zeletin este un uomo universale al zilelor noastre. Deschiderea sa spirituală ṣi înclinaṭia de cărturar nu i-au ṣtirbit cu nimic devotamentul de medic sau de profesor la Catedra de biofizică a Facultăṭii de Medicină din Bucureṣti ṣi nici acribia cercetărilor. Indiferent de trecerea anilor, priveṣte oamenii cu aceeaṣi empatie ṣi se dedică activităṭilor intelectuale mereu cu entuziasm. Iată o mărturisire poetică pe care o găsim în volumul său Andaluzia: „Orice meteahnă-a vârstei care vine / îmi pare că-l priveṣte pe un altul / ṣi o alung, precum alungă-înaltul / un nour din suavităṭi alpine…”
Seria de interviuri pe care domnul C.D. Zeletin le-a acordat pentru Arhiva de istorie orală Radio România arată că ceea ce se spune despre domnia sa nu este câtuṣi de puṭin exagerat – un astfel de om chiar există! Cele câteva fragmente pe care vi le oferim, vă vor convinge cu siguranṭă.
Satisfacerea dreptului celui mai mic
„M-am întrebat deseori care e prima amintire, pentru a stabili niṣte legături între evenimentele mele sufleteṣti, în formarea mea de copil ṣi împrejurările care erau foarte tulburi ṣi zbuciumate pe atuncea. Parcă mă văd într-o… în Moldova se numeṣte balie […] care rămăsese în mijlocul curṭii, fiindcă bătuseră fasolea ṣi avea o parte de fasole în ea. Şi acolo era un copil de prin vecini ṣi împărṭeam suprafaṭa aceea, „aia e a mea, aia e a ta…„ ṣi el luase partea pe care se afla restul de fasole ṣi eu ocupasem partea goală. […] Eu eram cu faṭa spre răsărit, el era cu faṭa la apus ṣi deodată spune: „Vine ploaia! uite, norii…„ ṣi atuncea m-am uitat ṣi am văzut într-adevăr cerul foarte mohorât ṣi agresiv ṣi m-a apucat un fel de frică… asta cred că e prima amintire.
Câṭi ani aveaṭi?
Păi, legând această imagine cu alte evenimente… cred că aveam doi ani ṣi jumătate, că era toamna… […]
Tatăl meu mă iubea foarte mult, de copil – aṭi văzut poza aceea în care stau în braṭele lui ca într-un amnios, aṣa, protejat, m-am simṭit foarte protejat de el – mă lua în braṭe când treceam dealul la Şendreṣti să mergem la neamurile Palade, Pălădeṣtii, peste deal, mă dureau genunchii, mă lua în braṭe…
Avea o slăbiciune pentru dumneavoastră…
Nu ajunsese la ceea ce se numeṣte slăbiciune, un fel de dragoste plină de grijă, satisfacerea dreptului celui mai mic. În momentul când, peste 10 ani, a apărut ṣi fata – deci noi suntem doi băieṭi ṣi o fată, ṣi tata ṣi-a dorit din tot sufletul să aibă o fată! – în acel moment, brusc, noi n-am mai existat!… Plecasem la gazde, la liceu la Bârlad, tot, ṣtaif, aṣa, dar efuziuni sentimentale nu.
V-aṭi simṭit puṭin gelos?
Nu, nu, nu, dimpotrivă!… Eu n-am cunoscut sentimentul de gelozie ṣi de invidie, nu, nu-l cunosc. Şi nici de răutate, am mai scris treaba asta. Am momente în care simt răul, dar… Am făcut o chestiune foarte prozaică: în timpul vieṭii mele, când au fost momente pe care le-am putut numi rele, cu adânc răsunet în mine, [le-am urmărit] cât durează. Şi am observat un lucru foarte ciudat: în suflet, reacṭia negativă, de părere de rău, de ranchiună poate, de ură, aproape că nu pot spune că durează 20 de minute. […] După ce trec cele 20 de minute sunt în stare să mă duc să-l caut, să-i fac complimente, să-l flatez pe cel care mi-a produs răul ṣi încep să sufăr că nu mă pot împăca cu el. Şi umblu eu după el, în loc să umble el după mine. E un paradox…”
Nu mai eram liber să joc pe toloacă!
„Educaṭia noastră s-a făcut mai mult în mod pasiv, chiar cu modele îndepărtate, niṣte lampadofori cum era ṣi unchiul George Emil Palade care avea să ia Premiul Nobel, ṣtiam că era extraordinar, ieṣit din comun. Şi alṭii ṣi alṭii, toṭi modele. Înṣiṣi părinṭii mei erau modele, fiindcă tata, educator preot, era educator spiritual ṣi mama educatoare în măsura în care era învăṭătoare ṣi chiar învăṭătoarea noastră, n-aṣ putea spune că ne-au făcut o educaṭie activă, cât o educaṭie pasivă prin modelele pe care le constituiau: seriozitate, sinceritate, muncă neîntreruptă, respectarea cuvântului dat, ordinea ṣi aṣa mai departe. Aṣ putea spune că, deṣi trăind într-un mediu de oameni formatori de profesie, eu m-am autoformat ṣi m-am autoforjat într-o singurătate; beneficiam ṣi de avantajele singurătăṭii ṣi de năvala aceasta a modelelor care limitau libertatea, punându-mă în situaṭia de a-i urma. Nu mai eram liber să joc pe toloacă! Mă duceam ṣi citeam lucrul cela, lucrul cela, lucrul cela. […]
Şi cum nu eram angajat în fluxul ăsta de antrenare a elevilor, a copiilor în miṣcarea utecistă, utemistă – eram refuzat – eu trăiam… cum să spun, îmi administram cum vroiam timpul meu liber. Şi eram prieten al bibliotecii. De aceea, localul fostei biblioteci de la Bârlad, de la Colegiul „Codreanu„ din Bârlad se numeṣte acum… îmi poartă numele, C.D. Zeletin. Fiindcă eram… eu citeam într-o bibliotecă în care se afla colecṭia Convorbirilor literare cu anii în care Eminescu publica Veneră ṣi Madonă, vă daṭi seama! Numai asta pe un copil îl pătrunde, îl înfioară. Sau să iei o carte pe care e iscălit Iorga… sau Brătescu-Voineṣti sau Sadoveanu! Era ṣi o cultură de-asta indirectă, prin cultivarea unui afect trezit de reprezentări artistice, intelectuale.
Da, dar dumneavoastră veneaṭi cu un bagaj din familie ṣi din ṣcoala primară… pe dumneavoastră vă înfiora pentru că ṣtiaṭi despre ei…
Da, dar nu printr-o educaṭie să spun sistematică, ci mai mult intuitivă. Beneficiind, în special eu, de niṣte daruri ale naturii, că, trebuie să spun… Eu nu sunt modest, dar nici emfatic…”
Scrisul îl introduceam într-un cult căruia i-am rămas fidel
„În perioada asta, [a liceului] eu scriam poezii, asta e important. Şi proză… Pe care le-am păstrat până acum câteva luni când am început ṣi un eseu, La arderea manuscriselor – nu puteam să spun la rupere! -, la ardere… Şi am umplut vreo trei pubele: proză, poeme. Mi-am extras niṣte observaṭii pentru a scrie acest memorial, La arderea manuscriselor. […] Pentru că lucram foarte mult în anii liceului.
Este un moment anume pe care-l descrieṭi, când aṭi simṭit că ăsta este rostul dumneavoastră pe lume…
Aceea a fost sub aspect nu raṭional, sub aspect… revelatoriu, intuitiv. Ieṣeam din Bârlad spre apus, era un imaṣ lung fără case – mă ṣi mir acum cum de aveam îndrăzneala, puteau să sară câinii la mine sau chiar lupi – ṣi coboram în Valea Ţărnii, canion înseamnă Valea Ţărnii. Nu curgea apă, dar era o vale cu porumbiṣti, cu vii, în special cu vii. Şi coboram, uneori urcam până pe versantul celălalt, după care venea satul Crâng, deci distanṭă mare, o după amiază întreagă, cu gândurile mele.
Şi acolo… era toamnă, era ceaṭă, aṣa, printre butuci, foarte frumos, destul de cald dar cu ceaṭă ṣi pe un tăpṣan, nu ṣtiu cum, am văzut un polog de fân uitat… sătenii îl cosiseră ṣi uitaseră o mică brazdă, din vară. Brazda s-a uscat, o nimica, vă daṭi seama. Dar cu o zi-două înainte – înaintea momentului călătoriei mele care era aproape zilnică – ninsese puṭin ṣi se topise. Şi pe fânul ăla nu se topise zăpada. Eu, deja scriam… ṣi deodată am avut o revelaṭie, aṣa, un fel de tresărire în mine, un zvâcnet: am simṭit că zăpada proprie iernii, aṣezată pe fânul propriu verii, vorbeṣte într-un mod deosebit, printr-un alt limbaj. Şi am spus: „Eu sunt de astăzi scriitor; de azi, e ziua mea, 24 noiembrie 1947… Să nu spun la nimeni!„ Deci, vedeṭi, scrisul îl introduceam într-un cult care-ṣi avea acum ṣi sălaṣul schiṭat, căruia i-am rămas fidel… Da, altfel mergeam absent cumva, că ceaṭa te predispune la reverie. Mai ales că eram ṣi singur. Am fost ṣi cu unii colegi, uneori. Dar se plictiseau, „Hai să facem un fotbal colo…„, eu mergeam ca să mă plimb, în special în zilele calde de toamnă, cu sau fără ceaṭă, e o splendoare când „rugineṣte frunza din vii„. […] N-am fost un singuratic, dar băteam spre singurătate, adică între agorafilie ṣi singurătate, preferam singurătatea…. La gazdă nu-mi dădea voie să citesc, gazda care era foarte dură, analfabetă, dar ea ṣtia: copiii la gazdă trebuie bine hrăniṭi, bine spălaṭi, aṣternuturile cu sodă, cuminṭi, nu ne spunea pe nume, ca să nu ne creeze familiarităṭi, spunea numai: „Scoală, domnul, ridică-te, domnul… Ia-ṭi cărṭile de aici, că trebuie să tai varza…„ Şi ne-a crescut aṣa, într-un fel de regim de cazarmă.”
Scriam în continuare…
„Când v-aṭi luat diploma de liceu a fost pe ultima sută de metri, am înṭeles…
Pe ultima sută de metri, că a primit tata telegramă de la secretarul Secară: „Veniṭi de urgenṭă cu băieṭii la Bâlad..„ Ce-o fi?!… A venit ordinul să nu se mai dea diplome la copiii de chiabur ṣi de preot! Şi repede am făcut niṣte fotografii, au pus ṣtampile ṣi în felul ăsta am putut să… Nu ne-am înscris apoi, în ’52 la facultate, la concurs, fiindcă pur ṣi simplu nu-ṭi primea dosarul! Te întreba originea socială. Între timp, a murit Stalin. Şi-n anul următor am dat o… a fost o epopee cu mine, că am dat [concurs] la patru facultăṭi, în fine. Şi am ales până la urmă Medicina. Poveṣtile sunt lungi ṣi nu ṣtiu dacă au semnificaṭie…
Cred că au semnificaṭie, pentru formarea dumneavoastră ca om de ṣtiinṭă ṣi poet…
În primul rând sunt poet… sigur, lumea nu mă cunoaṣte ca poet în primul rând, că eu am mai îmbătrânit ṣi nu pot să public acum, când aṣ putea, după revoluṭie. Iar până la revoluṭie numele meu a fost pus la index. […]
Scriaṭi în continuare?
Scriam în continuare. Mi-am terminat piesa în versuri, în cinci acte, e o muncă enormă! Ion Neculce… Şi-am continuat-o aici ṣi altele… ṣi continuam să am legături cu anumite persoane, adică legături literare. Nu cunoṣteam pe nimeni aicea ṣi atunci George Tutoveanu, bătrânul poet de la Bârlad, născut în 1872, i-a scris lui Ion Buzdugan poetul ṣi secretarul Sfatului Ţării, cel care a redactat actul Unirii, „Vezi că vine un tânăr, aṣa ṣi aṣa…„ Şi Ion Buzdugan… i-am plăcut ṣi a spus: „De azi eu îṭi spun nepoate ṣi dumneata îmi spui Moṣ Nicu…„ ca să fim justificaṭi, fiindcă el era basarabean, era urmărit. El m-a prezentat lui V. Voiculescu ṣi tot aṣa …
Deci asta la sfârṣitul anilor ’50, când eraṭi student…
În ’55…
Şi pe Tudor Vianu tot atunci l-aṭi cunoscut?
Puṭin mai târziu, ’56-’57 ṣi Perpessicius care a fost marea mea prietenie. […]
Vă rog să vorbiṭi despre aṣa zisa întrerupere a activităṭii Academiei Bârlădene…
Da, s-a vorbit ṣi cei care au ṭinut mai mult să vorbească au fost bârlădenii înṣiṣi, din cauza vidului de valoare consacrată de către „cineva„ din perioada comunistă, că Academia Bârlădeană ar fi sfârṣit fie odată cu războiul, fie odată cu moartea lui Tutoveanu în ’57. Realitatea e că ea ṣi-a continuat activitatea în Bucureṣti, fiindcă grupul lui Tutoveanu a migrat la Bucureṣti. Tutoveanu i-a scris lui Ion Buzdugan să ia contact cu mine, Ion Buzdugan m-a căutat. […] El a fost unul dintre primii membri ai Academiei Bârlădene, deci lucrurile se leagă. Eu aici îl găsesc bătrân pe Ion Buzdugan… ṣi ne întâlneam la Ion Larian Postolache unde veneau Eugen Barbu, Radu Rosetti, figuri mari! Medici… ea a avut o activitate continuă. Şi în special G.G. Ursu, profesor de literatură de la Litere, care fusese secretarul revistei Scrisul Nostru apărută între 1931 ṣi 1933 la Bârlad. Deci erau mai mulṭi membri ai Academiei Bârlădene la Bucureṣti decât la Bârlad. Şi ṭineam o legătură sufletească foarte strânsă cu Bârladul – evident, secretă. […] Mai mult, la Academia Bârlădeană au luat parte nu numai scriitori, începători, debutanṭi, ci au luat parte ṣi viitori oameni de ṣtiinṭă care ṣi scriau la începuturile lor.”
Au fost de partea mea ṣi m-au susṭinut Perpessicius ṣi Tudor Vianu
„Debutul dumneavoastră literar a fost în ’60, în revista „Luceafărul„…
Da, aveam o dorinṭă extrem de vie, arzătoare, să public, nu atât dintr-un ego… La debutul literar, în anii ’55, ’56, ’57, ’58, în anii aceia care au fost foarte activi pentru mine ṣi foarte grei, eu făceam Facultatea de Medicină – nu era glumă ṣi pe atunci se făcea carte pe ruptele! – eu lucram ṣi literatură. Şi eram apăsat de ideea că nu debutez ṣi nu puteam absolut deloc să debutez. Şi chestiunea nu e un detaliu biografic oarecare, ci unul fundamental să nu poṭi publica, să-ṭi treacă tinereṭea ṣi să nu poṭi publica cât eṣti tânăr ṣi cât ai vigoare ṣi când ai fantezie ṣi să vezi că vremea trece pe lângă tine, că tu eṣti dihotomizat profesional, medicina te absoarbe complet, ca un monstru; literatura te cheamă sus, ca un Dumnezeu ṣi tu să le satisfaci pe amândouă. Şi atunci au fost de partea mea ṣi m-au susṭinut cu mijloacele pe care le-au putut ṣi care nu erau mari, Perpessicius ṣi Tudor Vianu. Cu toată personalitatea lor copleṣitoare, cu prestigiul imens pe care-l aveau, nu puteau să mă impună – dacă e de crezut! Nu li se răspundea la scrisori! Am o scrisoare, am ṣi publicat-o, pot să vă citesc: „Poeziile de faṭă sunt de mare valoare„… au trimis la Steaua de la Cluj – care n-a răspuns că a primit-o sau nu ṣi nici n-a publicat – ṣi lui Ovid Crohmălniceanu, la Viaṭa Românească unde Tudor Vianu era în colegiul redacṭional. […]
Şi mai e un aspect. Trimiteam eu, cu de la mine putere, câte un ciclu de poezii, 15 poezii, le trimiteam la Luceafărul, 10 la Gazeta literară, la România literară; eu mă duceam la Hunedoara, la circă, categoria grea aleasă de mine – ṣtiṭi ce înseamnă „circă categoria grea„? pleci noaptea, vii noaptea ṣi-ṭi mor copii ṣi bolnavi într-o zi, la două zile unul ṣi nu-i de glumă – ṣi veneam, luam avionul de la Simeria ca să viu la redacṭie ṣi mă duceam din nou înapoi. Şi la redacṭie nici nu ṣtiau pe unde le-au pus, prin ce sertare!… […]
Şi aṣa se face că eu am debutat cu ajutorul a doi oameni care mi-au trimis cu de la sine hotărâre poezii: Tudor Vianu a trimis la Luceafărul ṣi Geo Bogza a trimis lui George Ivaṣcu. Şi primul care a apărut în ’60, în mai 1960, la rubrica „Dintre sute de catarge„ o poezie, Iarnă la Bicaz care era rezecată, au umblat, au scos strofe etc, [deṣi] nu erau poezii politice, ci peisagistice. Iar la Contemporanul, pe prima pagină a publicat Ivaṣcu poezia Peisaj – ṣi acolo s-a umblat un pic – într-o casetă albastră, ṭin minte, cu Miron Radu Paraschivescu care a făcut după aceea scandal că l-a pus Ivaṣcu cu un debutant pe prima pagină! Deci aṣa am debutat eu, […] ăsta-i debutul meu literar. Eu îl socoteam foarte târziu, în 1960.”
[Interviuri realizate de Silvia Iliescu în decembrie 2015 ṣi ianuarie 2016]
