„Medicina te absoarbe complet, ca un monstru; literatura te cheamă sus, ca un Dumnezeu”
„Simṭitor la suferinṭă, uṣor retractil, trăind în idealităṭi, aveam să fiu o viaṭă rob fericit al bunei cuviinṭe; n-am putut o viaṭă să spun ferm nu, adică să refuz”. În acest mod, cu o sinceritate impresionantă, se autodefinea domnul C.D. Zeletin într-un volum intitulat Scrieri, publicat în 2012. Simṭind uneori nevoia să iasă din rutină, din mizeriile ṣi suferinṭele pe care le vedea zilnic în spital sau la cabinet, doctorul C.D. Zeletin îṣi lua răgazul de a se retrage în sine ṣi de a scrie versuri ca acestea: „Ziurel de ziuă, zi / cât mai e pân’ la a fi?! / -Nu-ntreba, c-o să-ṭi rămână / timp s-ajungi până la urmă…” Sau traducea sonetele lui Michelangelo ṣi poezii de Baudelaire. Nu era un simplu capriciu: pentru aceasta învăṭase chiar italiana vorbită în Toscana, iar traducerile sale erau publicate ṣi premiate în străinătate.
Iată alte câteva fragmente din seria de interviuri pe care domnul C.D. Zeletin le-a acordat pentru Arhiva de istorie orală Radio România, care completează portretul scriitorului ṣi omului de ṣtiinṭă.
Poet care traduce
„De la început trebuie să spun că am fost ṣi sunt poet care traduce ṣi nu traducător care scrie poezii. Adică, am scris poezii de mic ṣi la un moment dat s-a maturizat o anumită structură psihomentală ṣi culturală care m-a făcut pe mine însumi să spun că sunt poet. Şi după aceea m-am apucat să traduc, fără să mă îndemne nimeni; încă de când eram elev la liceu, am tradus din Baudelaire, din Hélène Vacaresco, din Anna de Noailles, din Victor Hugo, din Leconte de Lisle, din parnasieni. Am tradus „la patru mâini„, cum se spune, Espoir en Dieu de Victor Hugo, cu Moṣ Emil Palade, tatăl savantului, când venea la Burdusaci, pe care am publicat-o după aceea. Espoir en Dieu, ṣtiu pe dinafară ṣi pe franṭuzeṣte. […] Şi întâmplarea a făcut că, sacrificând în egală măsură timp ṣi poeziei originale ṣi prozei româneṣti ṣi traducerii, la un moment dat traducerea a rămas – merg în timp – singura modalitate de a face un nume. Că vrând-nevrând, ca să circuli în lumea literară, să fii tipărit, trebuie să circuli… De-asta scrii, ca să publici.
Şi am mers cam exagerat pe linia traducerii; maestrului [Alexandru A.] Philippide căruia i-am dedicat La Chanson de Mal aimé al lui Apollinaire – ṣi discutam aproape strofă cu strofă, pe măsură ce-o traduceam – mi-a spus după asta: „Să te opreṣti din traduceri, că o să îmbătrâneṣti ṣi lumea o să spună cum îmi spune mie, traducătorul Philippide ṣi eu sunt poet ṣi prozator, ba chiar ṣi romancier, dar tot traducător îmi spune… că l-am tradus pe Hölderlin, pe Schiller ṣi pe Baudelaire…„ Şi nu l-am ascultat! Prin istorii literare, când mă mai pomenesc, mă pomenesc ca traducător.
Şi am tradus un mănunchi de sonete în tehnica strictă a sonetului – evident că am învăṭat toscana pentru asta! N-am tradus dintr-o limbă pe care o vorbesc. Am publicat în 1964 Sonete de Michelangelo, o ediṭie foarte luxoasă, cu textul à regard, faṭă în faṭă, italian ṣi care a participat la concursul de carte de la Edinburgh, a luat premiul I ṣi medalie de aur. Mie nu mi s-a dat nimic, nu mi s-a comunicat, nicio scrisoare măcar. Am aflat din presă!
Şi după aceea am continuat să traduc din lirica italiană ṣi am intrat – mi-a dat curaj ṣi Baconsky – in una impresa, într-o acṭiune, într-o întreprindere, într-o chestie foarte grea: sonetul italian în Evul Mediu ṣi Renaṣtere. Adică sonetul italian de la 1200, de la Giacopo da Lentini, până în Baroc, la Tommaso Campanella. Am lucrat 11 ani la ea ṣi am publicat la [Editura] Minerva, a apărut Sonetul italian în Evul Mediu ṣi Renaṣtere în două volume, 400 de ani de poezie ṣi aproape 100 de poeṭi traduṣi, în tehnica strictă a sonetului, că sonetul… traduci cu toate exigenṭele formale, de rimă ṣi de ritm, perfect păstrate, dar chiar la numărul de silabe! Fiindcă dacă versul într-un sonet este endecasilb, deci are 11 silabe ṣi dacă un sonet are 14 versuri, 11 cu 14 face 154, adică până la aceste absurde rigori formale! Dar făcute într-o limbă în care să pară scrise româneṣte… A traduce un sonet uneori îmi lua luni de zile! […]
Interesul meu s-a lărgit foarte mult în cultura italiană, în special. A apărut ṣi poezia filosofică tradusă de mine, a lui Tommaso Campanella, pe care aproape n-o înṭelegi în italiană… Şi Michelangelo de altfel e foarte abscons ṣi greu, greoi chiar, dar când depăṣeṣti un anumit grad în pătrunderea lui, se deschid niṣte orizonturi extraordinare! Dacă traducătorul are măiestrie artistică…
Bine, dar cum aṭi ajuns la asta?
Singur am învăṭat, singur! […] Poate m-au ajutat, în subconṣtient, două elemente: interesul meu pentru lexicografie sau filologie, înnăscut, ṣi faptul că provin dintr-un liceu în care 100 de ani s-a predat italiana, deṣi tocmai când am intrat eu, Vasilichi, ministrul – era un cizmar sau ce era el – a interzis italiana ṣi latina. Poate ṣi asta m-a ajutat…. Deṣi, practic nu mi-a folosit la nimic. Şi asta m-a împins… După aceea ṣi existenṭa acestui unchi, Nicolae Brăescu cu care am tradus „la patru mâini„ emoṭionantul poem al lui Victor Hugo A Villequier, La Villequier, localitate unde s-a întâmplat tragedia lui familială. Una din fetele lui, după nuntă, cu mirele, a făcut călătorie pe Sena, cu barca ṣi în satul Villequier s-a răsturnat barca ṣi i-a murit fiica. Este unul din cele mai emoṭionante poeme!”
Spitalul era o maṣină de sănătate
„La sfârṣitul anului 1957, în urma presiunii pe care au făcut-o anumiṭi profesori universitari la Gheorghiu Dej, la conducerea „de sus„, să se reintroducă vechiul sistem al internatului clinic, s-a reintrodus concursul de internat clinic, după o întrerupere de ani ṣi ani. Comunismul întrerupsese această formă de concurs pentru internatul clinic, fiindcă vedeau în el o formă antidemocrată. Internatul clinic este o formă superioară, dacă vreṭi mai exact, o supraformă de pregătire profesională… Medicina are ṣase ani; în anul V se introducea aṣa-zisul concurs de internat, adică se scoteau, la clinicile universitare, posturi de interni – a nu se confunda intern cu internist! Internistul e specialistul în boli interne, internul era un superstudent care avea printre obligaṭiile lui ṣi obligaṭia de a locui în interiorul spitalului zi ṣi noapte. Să n-aibă program, să răspundă la toate apelurile care se fac, indiferent de oră de zi ṣi cine la face; internul făcea tot, toată „bucătăria„ spitalului, răspundea de tot frecuṣul. Dintre aceṣti interni se recrutau, tot prin concursuri, cadrele didactice ṣi profesorii. Toṭi marii profesori, stâlpii medicinei româneṣti, de la Carol Davila la Marinescu, la Babeṣ, la cine vreṭi, la Palade, toṭi au dat concurs de internat. Se înscriau 30 ṣi luau doi-trei. […] Internatul dura trei ani, adică ṣase stagii a câte ṣase luni, la diferite clinici. Sigur că erau clinici… nu spun mai bune; mai de faimă… Altele, cu dezavantajul distanṭei, altul cu avantajul unor maeṣtri mari. Şi atunci cum îṭi alegeai stagiul de ṣase luni? În ordinea mediilor: primul care a luat internatul îṣi alegea ce vroia, chirurgia „Colṭea„ dacă vroia sau chirurgia „Brâncovenesc„.
Aṣa că s-a introdus acest sistem de internat. Au participat zeci ṣi zeci de colegi de-ai mei de la Facultatea de Pediatrie ṣi au luat numai doi: Dimoftache Constantin Zeletin, eu, ṣi colega ṣi prietena mea, Constantinescu Veronica – a ajuns profesoară ṣi este de zeci de ani profesoară la Köln de chirurgie. Doi din zeci, câṭi s-or fi înscris, ṣi restul au căzut. Aṣa că eu am ales primul stagiu, fiind la Facultatea de Pediatrie, am ales o clinică de Pediatrie; eram spre vârf, dar am ales cea mai dură clinică, Clinica de Pediatrie a profesorului Alfred Rusescu de la Spitalul „Emilia Irza„, actualul Institut de pediatrie, care îi poartă numele. Lumea îi zicea „tăticu„. Dur. Spitalul era o maṣină de sănătate. Mă sculam la 5 ca să pot să-mi fac sarcinile la 8, când vine medicul specialist să fie totul în ordine. Fiindcă la pătucul fiecărui copil era o fiṣă – ceea ce acum nu mai este – în care era pe coloană alimentaṭia, numele diagnosticului, alimentaṭia la sugari pe coloane, coloane albastre, coloane verzi, pe care tu trebuia să le colorezi; lapte acidulat 1/2 , lapte acidulat 2/3, griṣ cu lapte, cât, cantitatea ṣi jos calculul caloric, febră… totul trebuia lucrat! […] Şi am făcut acolo carte teribilă, mai ales că profesorul era foarte dur, era un tiran. Paradoxul, oximoronul de fapt era că lumea îi zicea „tăticu„, dar era de fapt „tătoiu„! Era un general! Când venea la ora 10 profesorul în clinică, tremurau ṣi medicii primari ṣi ṣefii secṭiei de frică. Trecea un fior aṣa, ṣoptit, pe săli: „Vine profesorul! Vine profesorul! A venit maṣina profesorului!„ Repede, dacă era o cută la cearceaf la un copil era un dezastru! […] Eu trebuia… tot, clisme, totul să ṣtiu! Aproape că nu puteai, te exceda.
Şi, ca o paranteză, între timp să mai scrii ṣi poezie, scrisă în gardă la „Emilia Irza„! Să asiṣti la agonii, nu-i uṣor să vezi cum moare un copil! Nu-i uṣor!.. Numai mama s-o vezi, disperată ṣi tot ce se întâmplă… Adică, o experienṭă complexă de viaṭă ṣi excepṭională, profesional.”
A fost singurul act eroic al vieṭii mele!
„Eu, am ales circumscripṭie primul, la Deva, am optat pentru circumscripṭie categorie grea. A fost singurul act eroic al vieṭii mele! Şi în ce consta asta?!… Erau două circumscripṭii categoria grea, pe care nu le lua de câṭiva ani nimeni, părăsite. [Una era] Circa a III-a Hunedoara care avea mii de copii ṣi avea ṣi copiii din combinat ṣi împrejurimi ṣi copii de peste dealuri, Răcăṣtia ṣi alte sate ṣi două bidonville-uri, mizerii, trebuia să mergi în catalige. Şi acolo veneau toṭi care fugeau de la colectivizarea agriculturii, toṭi delincvenṭii care voiau să se ascundă ṣi prin bordeiele alea mizerabile făceau copii. Şi erau legi, trebuia fiecare nou născut să fie văzut o dată pe zi de medic – ṣi se năṣteau pe zi zeci de copii! Adică a fost o experienṭă, din noapte în noapte, din noapte în noapte. Aveam aceste două bidonville-uri… Stufit ṣi Bataga – nu ṣtiu de ce se numea Bataga, probabil un etimon unguresc – ṣi Stufit fiindcă făceau niṣte bordeie din plăci de stuf. Şi noroiul până la genunchi acolo, cu balegă, cu tot ce vrei! Nu aveau anexele cuvenite…
Şi aveaṭi vreun ajutor?
Aveam sora de teren ṣi sora de cabinet. Cabinetul era un fel de Eden, un fel de Rai când ajungeam acolo. Numai că erau cozi. Şi era o fereastră pe care o deschideam ca să bag copiii preselectaṭi de sora de cabinet, care aveau boli infecto-contagioase ṣi nu puteai să-i bagi în hol împreună cu ceilalṭi. Şi devenise un fel de maṣină medicul. Din noapte, în noapte… Încât eu nu puteam să pregătesc concursul de intrare în Bucureṣti – concurs, nu examen! Se scoate un post ṣi sunt 16 pe loc. […]
Şi atunci a trebuit să mă transfer – nu se dădeau transferurile în regiunea Hunedoara, mii de transferuri nu au fost aprobate! – ṣi, printr-o minune, mie mi-a dat drumul să plec, după doi ani, din regiunea Hunedoara. Şi am ales Sanatoriul de chirurgie osteoarticulară din Mangalia. Şi a fost aprobat, s-a publicat în Muncitorul sanitar, că Dimoftache… Toată lumea vorbea în Hunedoara: „Dom’le, cine-i Dimoftache ăsta? Trebuie să aibă pile la nivel de minister!„ Dar era o simplă întâmplare. Pe baza memoriului meu, s-a nimerit să fie cineva, persoana optimă, în audienṭă la ministrul care creceta dosarele întoarse cu răspuns negativ de la Regiunea Hunedoara. Şi pe dosarul meu scria „nu„. Ministrul primea în audienṭe, avea teancul de dosare respinse de la regiuni ṣi el scria „nu„ ṣi iscălea „Voinea Marinescu„. Şi vine directorul Sanatoriului de chirurgie osteoarticulară de la Mangalia, doctorul Dubău Vasile în audienṭă la ministru. Şi în timp ce ministrul făcea automat această [operaṭiune], vedea dosarele, le respingea, […] vine doctorul Dubău. „Ce noutăṭi, la Mangalia, directore?„ întreabă ministrul Voinea Marinescu. „Păi, ce să fie, am venit să iau niṣte comenzi venite din RFG de sală operatorie de chirurgie ṣi să daṭi o aprobare„, nu ṣtiu ce. „A, la Mangalia, ce noutăṭi, la Mangalia? Uite acum se lăuda unul, cerea să vină la dumneata, la chirurgie, la Mangalia, unul se lăuda că a fost ṣef de promoṭie, că a fost…„ Dă două-trei dosare în urmă, scoate dosarul meu ṣi vede „Dimoftache„ ṣi citeṣte: „a fost intern la Spitalul Emilia Irza, cu profesorul Alfred Rusescu, recomandarea la sfârṣitul stagiului, la Spitalul Grigore Alexandrescu, recomandare profesorul Cornel Constantinescu, medic emerit al R.P.R., Dimoftache„, aṣa ṣi aṣa ṣi aṣa…„Daṭi-mi-l mie, tovarăṣe ministru, daṭi-mi-l mie!„ „Bine, dragă doctore!„ Şi taie aṣa, cu carioca, taie „nu„ ṣi scrie „da„!… Şi apare în ziar, peste o săptămână-două… Eu mă duceam la circă dimineaṭa ṣi citesc Muncitorul sanitar când coboram pe o cărare… Din ziar am aflat, ceea ce nu credeam!… Şi deodată mi-a crescut o faimă de-asta subterană, că am niṣte pile enorme!”
O perioadă dintre cele mai zbuciumate ale vieṭii mele
„Catedra de biofizică de la Facultatea de Medicină a fost practic o catedră nouă, înfiinṭată în 1959, 1960. Eu am venit prin concurs în 1962 ṣi am rămas la catedră până în 2005. Am parcurs toate gradele, mai încet în timpul comunismului, mai rapid după evenimentele din decembrie. Profesorul care o conducea ṣi care era bine ancorat politic ṣi care a făcut totuṣi ceva pentru biofizica românească, vroia s-o europenizeze, în sensul bun al termenului. Şi pentru asta organiza manifestări ṣtiinṭifice, congrese, conferinṭe naṭionale, workshopuri.
Pe de-o parte, erau „Les réunions Franco-Roumaines„. Răspundeam eu de cele franceze. Şi au fost nu mai ṣtiu, opt, toate organizate de mine – nu-i uṣor să organizezi manifestări ṣtiinṭifice! Trebuie să ṣtii ṣi materialul ṣtiinṭific ṣi să ai ṣi capacitate [organizatorică], unul vine cu avionul, unul vine cu trenul, unul vine cu nu ṣtiu ce, unul cu paraṣuta… unul vorbeṣte, unul doarme colo, unul vrea aia, unul… Am fost prezent la toate cele care s-au desfăṣurat în România, dar nu am putut să mă duc în Franṭa.
Mai mult, la un moment dat, în 1965, a avut loc un curs la care am participat mai mulṭi români, un curs de histochimie, la Catedra de histologie, la Facultatea de Medicină, condus de doi profesori de la Sorbona. […] Îṣi împărṭeau cursanṭii în două ṣi eu am fost la profesorul Raymond Wegmann, celălalt era profesorul Bonnard, se numea. Şi a făcut cursul, am dat un examen. Şi după ce am dat examenul teoretic ṣi practic toṭi câṭi eram, profesorul Raymond Wegmann a spus că se scot două burse la concurs, la „L’Institut d’Histochimie„, rue des Saints-Pères 44, era un institut care ṭinea de Sorbona… Sorbona! Am dat concursul ṣi l-am luat. Şi a început o perioadă dintre cele mai zbuciumate ale vieṭii mele: memorii peste memorii, în fiecare zi audienṭă la rectorat. Audienṭă nu înseamnă că te duci, vorbeṣti ṣi el îṭi răspunde, însemnă să te duci de pildă la 8, să pleci de la serviciu, să aṣtepṭi până la ora 2 ṣi să nu fii primit. Te întorci acasă sau la laborator să-ṭi continui treaba. Făcusem în aṣa fel încât să n-am studenṭi miercurea când erau audienṭele la rector. 11 ani este enorm! A venit profesorul Wegmann din Paris de două ori pentru mine!
Refuzurile cum le motivau?
Nu motivau nici într-un fel! […] Memorii, paramemorii, răsmemorii, niciun răspuns! Până când a expirat vârsta, am împlinit 37 de ani, mi se pare, când nu mai aveam dreptul la bursă, numai ca asistenṭă tehnică ṣi de unde bursa era de 3000 de franci pe lună – era ceva grozav! – acuma ca asistenṭă tehnică era 1700, dar pe mine nu mă interesau banii, doar să pot să trăiesc ṣi să mănânc. Plus că stăteam la mătuṣă-mea, în banlieue, dar nu mă deranja. Şi nu ṣi nu ṣi nu… ṣi a venit decembrie ’89 ṣi ceea ce ṣtiṭi… […]
[În 1981] m-am dus totuṣi, având de prezentat volumul meu, în Grecia, Italia, Franṭa unde am prezentat în Amfiteatrul „Turgot„, pe franṭuzeṣte, volumul meu Lirica franceză modernă de la Gérard de Nerval la Guillaume Apollinaire. […] Am fost ṣi la Salerno [în 1974] unde aveam o prietenă, Nicoleta Loffredo, profesoară de franceză ṣi care ne-a plimbat… atunci am fost cu o delegaṭie a Uniunii Scriitorilor, pe toată coasta amalfitană, ṣi aici sunt poveṣti multe… Am fost cu Aurel Rău, cu Laurenṭiu Ulici, cu Vlaicu Bârna, cu Gabriela Melinescu […] ṣi cu Edgar Papu.”
[Interviuri realizate de Silvia Iliescu în decembrie 2015 ṣi ianuarie 2016]
