Cu 11 ani în urmă se stingea din viaṭă Cornelia Pillat, un scriitor înzestrat „cu harul expresiei ṣi fineṭea gustului”, aṣa cum s-a spus. Şi-a făcut cunoscute aceste calităṭi prin lucrările sale de de istoria artei sau cărṭile de memorialistică: Pictura murală în epoca lui Matei Basarab, Variaţiuni pe teme date în arta medievală românească, Eterna întoarcere.
Se născuse la Bucureşti la 22 martie 1921, în familia social-democratului Gheorghe Ene-Filipescu. A studiat istoria artei la Facultatea de Litere şi Filosofie unde i-a avut profesori, printre alṭii, pe Mihai Ralea şi Tudor Vianu. În sălile de curs l-a cunoscut pe Dinu Pillat, fiul poetului Ion Pillat, el însuṣi scriitor, care avea să-i devină soṭ.
După terminarea studiilor, Cornelia Pillat nu s-a putut angaja imediat din cauza „dosarului prost” pe care îl avea: tatăl său era deṭinut politic – avea să moară în 1952 în închisoare -, iar familia în care intrase, înrudită cu Brătienii, era ṣi ea una dintre ṭinte în „lupta de clasă” declanṣată de comuniṣti. Abia în 1955 a putut să ocupe vremelnic un post, acela de documentarist la Institutul de Istoria Artei – unde avea să se reîntoarcă zece ani mai târziu ca cercetător ṣtiinṭific – ṣi, între timp, un mic post la Biblioteca Academiei. Cornelia Pillat a fost, în mod firesc, cel mai bine informat bibliograf al poetului Ion Pillat; i-a studiat ṣi editat opera în două ediṭii, 1983-1998 ṣi 2000-2003.
Arhiva de istorie orală a Societăţii Române de Radiodifuziune păstrează un amplu interviu pe care scriitoarea Cornelia Pillat l-a acordat în 2002 Laviniei Ivaşcu. Sunt mărturii calde ṣi pitoreṣti despre tatăl său, despre Bucureştiul de odinioară, despre familia Pillat şi despre ea însăşi.
Tata avea în el această fervoare şi putere nativă
„Tata a fost o personalitate extraordinară, şi chiar este inexplicabil cum un copil orfan, a cărui mamă a murit după o pneumonie făcută la câmp… o prinsese o ploaie rece la câmp şi după asta s-a îmbolnăvit şi a murit, iar tatăl lui a murit când el avea 10 ani. A rămas orfan la Olteniţa şi acolo avea nişte rude care l-au dus bineînţeles nu la învăţătură, ci ca să facă o meserie. Ca ucenic cizmar, pe vremea aia, mai mult legănai copiii patronului sau măturai sau spălai vasele decât învăţai meserie! Dar a stat acolo până pe la 16-17 ani, la Olteniţa, şi nu cred că a învăţat mare lucru. Tata avea în el această fervoare şi putere nativă. Este inexplicabil cum din nişte părinţi care au murit atât de tineri, a ieşit un om cu o vitalitate extraordinară, deşi şi el a trăit mult timp bolnav şi nu a murit chiar bătrân, avea 68 de ani!
Însă cei de la Olteniţa, de pe malul Dunării, vorbeau despre Bucureşti care atuncea creştea, era un oraş care se dezvolta extraordinar, cu o repeziciune uimitoare, toate astea se întâmplau la începutul secolului XX. Şi el auzise de Bucureşti şi că acolo se caută lucrători, se caută meseriaşi. A plecat împreună cu un văr al lui, pe jos, de la Olteniţa la Bucureşti, pentru că avea o rudă, o rudă destul de bine aşezată, înstărită, [care] avea o casă pe strada Orientului, lângă Patriarhie […]. Şi, în sfârşit, după zile întregi, a ajuns la Bucureşti. […] Cred că în această perioadă, când el avea 18 ani, a cunoscut mişcarea socialistă. Or, mişcarea social-democrată din vremea aia, să ştii că nu avea ambiţii de guvernare, social-democraţia a fost formată la noi la sfârşitul secolului XIX, de intelectuali. Nu a fost făcută de muncitori, ci de intelectuali care doreau ridicarea clasei muncitoare şi protecţia clasei muncitoare. Tata, care nu avea nicio familie, în acest partid, în această formaţie – nici nu pot să-i spun partid -, el şi-a găsit o familie.
Când eram copil, tata mă mai ducea la întrunirile lor care aveau loc într-o grădină şi într-o clădire… unde este acuma ANEF-ul, între strada Uranus şi Cotroceni. Şi veneam prin sălile de teatru, unde se juca balet, erau şi concerte cu muzică de Ceaikovski. Şi acolo tata, care era analfabet, a învăţat să scrie şi să citească. Deci acestui partid care avea şi acest scop de a răspândi cultura în masele muncitoare, îi datorează tata… n-aş putea spune formaţia lui, pentru că el s-a format singur, ci apetiţia şi această înţelegere extraordinară a literaturii şi a filosofiei, în special.
În acel cartier din jurul mănăstirii Antim, umblând el pe-acolo, a văzut la un moment dat o prăvălioară de cizmărie a unui sas care se chema Eltzer. […] Şi tata la el a învăţat cizmăria, adevărata cizmărie, şi a devenit un lucrător foarte bun. Dar a venit războiul şi a trebuit să plece în război şi acolo el a fost pus să repare toată încălţămintea armatei şi când s-a întors nu mai avea absolut nimic decât hainele militare de pe el. […]
Trebuie să spun că în 1929 a fost o mare expoziţie la Barcelona şi atuncea tata a fost şi el la Barcelona, împreună cu mama, şi a luat cel mai mare premiu, medalia de aur, pentru cei mai frumoşi pantofi şi aceşti pantofi mai existau […] până în 1945, cred, când magazinul i-a ars şi o parte din ei i-au ars. Dar au mai rămas câteva perechi pe care eu le-am dus la Muzeul Oraşului Bucureşti. […] Pe urmă a luat premiu, tot pentru cei mai frumoşi pantofi, la Paris. Şi [istoricul] Dinu Giurescu povestea, a povestit chiar la televizor, cum mama lui, [fiind] la Paris, a întrebat [pe cineva] „Vreau să-mi cumpăr nişte pantofi, unde mă sfătuiţi să mă duc?„ Şi atuncea interlocutorul i-a spus: „Dar cum poţi să-ţi cumperi pantofi de la Paris, când în ţară îl ai pe Ene Filipescu? Pentru că noi ne facem pantofii la Ene Filipescu…„ Tata trimitea în străinătate pantofi după comandă, oamenilor care îl cunoşteau şi care doreau acest lucru.
Prăvălia tatei pentru mine era extraordinar de amuzantă! Întâi, că era elegant făcută şi cu foarte mult gust. Îşi făcuse el acolo un salonaş în care invita la cafea pe clienţii mai de seamă, sau profesorii universitari care veneau şi cu care stătea de vorbă şi care-l găseau insolit pe tata. De pildă, Tudor Vianu sau profesorul Ion Zamfirescu, care-l iubea foarte tare, sau Mihail Sadoveanu; şi marii actori veneau să-şi facă pantofii la el, şi profesorii – asta era în special clientela lui. Şi stătea de vorbă cu ei şi-ţi închipui, pentru mintea lui avidă de cunoştinţe, ce însemna contactul cu aceşti oameni! Dar pe mine mă amuzau actorii care veneau să-şi încerce pantofii şi pe care el îi văzuse pe scenă. Şi mi se părea că sunt într-un travesti continuu, Lucia Sturdza Bulandra, îmi aduc aminte, avea o bască, aşa, făcută din mărgele, cu piepul plin de coliere, deja trecuse de 50 de ani.”
A intrat în partid ṣi nu l-a mai părăsit niciodată
„Când a intrat tatăl dumneavoastră în rândul social-democraţilor?
Păi, cred că prin anul 1908 a intrat în partid şi nu l-a mai părăsit niciodată. În grevele din 1920 el a fost arestat… au fost grevele de la Griviţa Roşie, sau mai ştiu eu ce şi a fost arestat şi i-a dat drumul, pentru că nu le-a venit să creadă că un negustor cum era tata şi un meseriaş foarte cunoscut, poate fi social-democrat. Adică, era o inadvertenţă pentru ei şi i-au dat drumul din închisoare. Atunci a fost prima dată când a făcut închisoare. Şi în 1946, ‘45-’46, el era chiar membru în Comitetul Executiv, i-am cunoscut la noi acasă pe Titel Petrescu, pe Fluieraş, pe Grigorovici, profesorul Motaş, Adrian Dimitriu, care era secretarul partidului, pentru că veneau… în sfârşit, la o gustare pregătită de mama şi stăteau de vorbă şi erau foarte… cum să spun, din punctul meu de vedere, de astăzi, şi din punctul lui Dinu de vedere, chiar am să dau ultima versiune a cărţii mele, Scrisorile lui Dinu, în care îi spune sorei lui că acesta este partidul care va avea viitorul în această ţară, cum era şi normal, dar cei care-l conduc sunt nişte boemi. Nu aveau un simţ politic şi pe urmă n-au putut rezista, pentru că comunismul care ne-a venit din URSS era foarte bine organizat. […] Am înţeles foarte târziu că noi şi ei – pe urmă şi noi, generaţia mai tânără – fuseserăm educaţi într-un anumit fel: credeam în onestitate, în cuvântul dat, că trebuie ţinut şi respectat, credeam în adevăr, credeam în… cum să spun, că trebuie să ai o atitudine cinstită, nu trebuie să fii manipulator, trebuie să fii cinstit, trebuie să ai un criteriu moral, să te conduci după anumite norme etice. Păi, aşa am fost crescuţi, dar aşa fuseseră ei crescuţi. […] Şi au fost arestaţi absolut toţi şi, fiindcă erau bătrâni, mulţi au murit în închisoare: Grigorovici, Flueraş, tata, au murit în închisoare.
Şi pe urmă, noi, care am fost educaţi în felul acesta. Şi Dinu, Dinu este un exemplar extraordinar! Este omul care nu a cedat nici un moment la atitudinea lui, la felul lui de a se purta. Ori asta doreau ei, să ne schimbe mentalitatea. Or, nu se putea! Şi au dorit să schimbe mentalitatea oamenilor din toate clasele sociale, fiindcă au fost închişi militari, ţărani, preoţi, intelectuali, nu numai intelectuali, absolut din toate clasele sociale, oameni care aveau o atitudine şi al căror fel de a fi nu putea să fie schimbat.”
Ne potriveam aşa de bine ca fire, ca gusturi…
„În 1940 aţi intrat la Facultatea de Litere. Când l-aţi cunoscut pe Dinu Pillat?Aţi fost colegi…
Da, primul an a fost ‘40-’41 când eram colegi de an şi l-am cunoscut în ’42. Cum să spun… Dinu Pillat era o figură în facultate. În primul rând, prin nume. […] Dinu uite de ce atrăgea atenţia… el, fizic, nu era un om arătos, pentru că Brătienii – unchii lui erau Brătieni – nu erau nişte oameni înalţi, iar mătuşile lui Dinu [la fel], erau mici de stat, erau Alimănişteanu, Sabina Cantacuzino, aveau nişte siluete fragile şi mâini, şi picioare; Măriuţa Pillat, mama lui Ion Pillat, era mai înaltă şi mai… n-aş putea spune voinică, mai osoasă, aşa, dar ceilalţi erau cum era şi Ion Pillat, era un om cu un aspect fragil. Dar Dinu vorbea foarte bine, deşi era timid, se vedea că este timid. Nu timid, sfios… Şi întodeauna lua cuvântul, la seminariile lui sau ale lui Vianu şi îmi plăcea cum vorbea, foarte pertinent şi la obiect, era perfect, nu puteai să scoţi o vorbă din ce spunea el şi nu puteai să adaugi o vorbă în plus. […] Şi pe urmă, apărera în Albatros care era revista facultăţii, jurnalul unui adolescent, prima încercare de roman a lui Dinu, care ne plăcea foarte mult pentru că acolo era însăşi viaţa noastră, de adolescenţi, de elevi, de… în sfârşit, relaţiile dintre elevi şi profesori, visurile, dorurile de călătorie – care ne plăcea foarte mult – şi era o revistă foarte frumoasă…
El m-a văzut pe mine la Predeal, la schi şi într-o zi, la facultate, m-a întrebat aşa, treceam împreună pe holul facultăţii, dacă am mai fost la schi. Eu schiam atât de prost încât am zis că-şi bate joc de mine şi am fost foarte respingătoare. Dar pe urmă ne-am împrietenit şi el a ştiut să se împrietenească cu tot grupul din care făceam parte. Pe urmă, ne potriveam aşa de bine ca fire, ca gusturi, exista între noi aşa o afinitate extraordinară! Şi trebuie să spun că era absolut deosebit. Nu pot să spun [că numai ca] ca delicateţe şi comportament, deşi era şi acest lucru, dar era în el o nobleţe, o distincţie… […] Dinu a fost un student eminent, bineînţeles! Eu, aşa şi aşa, îmi luam examenele cu bine, cu foarte bine, dar nu pot să spun că mă prăpădeam. Mă interesa Dinu mai mult decât facultatea ṣi mergeam la conferinţe împreună, erau conferinţe la Ateneu, de pildă era un ciclu de conferinţe Cum mi-am scris operele. […]
Mi-am luat licenţa în ’46 şi Dinu şi-a luat doctoratul în ’47, în primăvara anului 1947. Şi ne-am căsătorit la 5 decembrie 1944. La 24 august ne-am logodit, Dinu era la Predeal cu mama lui şi noi eram tot la Predeal, nu ştiam nimica despre tatăl meu, nu ştiam nimica despre Ion Pillat, Sabina Cantacuzino a murit chiar atunci, a rămas vreo două-trei zile neîngropată, pentru că era bombardamentul deasupra Bucureştiului… Vezi, deci, cum ne-am căsătorit. Zău dacă astea nu sunt nişte semne! Soacra mea a spus: „nu se poate, trebuie să vă căsătoriţi acum, fiindcă ştiu că ziua asta e fastă!” – ei aveau un „mag al familiei”, domnul Gavrilescu, care a spus că e fastă ziua aceasta. Şi atunci ne-am căsătorit pe 27 august, la Predeal, a venit preotul de acolo şi… fără să ştim despre tatăl meu nimic, fără să ştim despre Ion Pillat nimic, pentru nu se mai putea comunica.”
[Interviu realizat de Lavinia Ivaşcu, 2002]
