Prăbuṣirea câtorva clădiri ṣi demolarea necesară a altor câteva, fisurate, după cutremurul din 4 martie 1977, au deschis familiei Ceauṣescu interesul către un nou domeniu – ceea ce avea să aducă mari pagube Bucureṣtiului ṣi locuitorilor săi ! – sistematizarea. Făcută haotic, heirupistic, după capriciile „Lui’’ sau „Ei”, sistematizarea avea să schilodească zone întregi de interes patrimonial: biserici, case, monumente istorice sau de arhitectură, străzi întregi. Şi, mai mult decât atât, avea să hrănească neputinṭa sau nepăsarea edililor până în ziua de astăzi. Ca în orice capitală europeană presiunea modernizării ar fi fost suficientă pentru ca Bucureṣtiul să se transforme firesc, cu stil, cu grija protejării zestrei ṣi integrarea ei în noile ansamble arhitecturale. S-a adăugat însă presiunea familiei dictatoriale ṣi a zeloṣilor din jurul ei, ceea ce a produs adevărate traume…
Bucureṣtiul se extinde · se construieṣte în limita necesităṭilor
Prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, istoric: „Trecerea de la un regim normal la democraṭia populară, la dictatura proletariatului a azvârlit pe plan secund grija pentru monumente ṣi pentru patrimoniul arhitectonic. Totuṣi, noul regim era confruntat cu nevoia de a clădi pentru populaṭia urbană în creṣtere. Industrializarea a dus la o creṣtere considerabilă a locuitorilor din oraṣe ṣi, după ce i-a înghesuit prin toate apartamentele existente, după ce cârmuirea a confiscat apartamentele bune sau vilele de la Şosea pentru liderii ei, la un moment dat, către sfârṣitul anilor ’50, s-a văzut confruntată cu nevoia de a construi efectiv. Ceea ce a ṣi făcut. Până aici lucrurile par să fie în regulă, în sensul că noile construcṭii – mi-aduc aminte de primele – s-au făcut în Bucureṣtii Noi, pe linia lui 20 care mergea spre Mogoṣoaia, acolo au fost primele blocuri, pe urmă s-au mai construit ṣi în alte părṭi. Au mai fost ṣi intervenṭii în centrul oraṣului, dar intervenṭii făcute cu măsură, timpul a dovedit lucrul ăsta, de pildă Piaṭa Palatului, partea de sud a Palatului, Muzeul de Artă a R.P.R. pe vremea aceea, s-au dărâmat clădirile din jur, inclusiv o biserică, a Stejarului. […] Şi s-au construit blocurile acestea la un regim de înălṭime potrivit cu regimul general al construcṭiilor bucureṣtene. După aceea, a urmat faza a doua în care nu am reacṭionat fiindcă mi-am spus că totuṣi e normal să existe o anumită înnoire ṣi anume de-a lungul marilor bulevarde.”
Speranṭa Diaconescu, istoric: „În ce priveşte situaţia demolărilor monumentelor de arhitectură, părerea mea este că aici lucrurile au urmat o curbă ascendentă, a fost un [traseu] continuu. […] Odată cu construcţia diverselor zone noi ale capitalei, etapele de construcţie respective au inclus şi demolări de obiective importante – obiective istorice şi arhitecturale – care nu au fost protejate. Şi asta încă de la început. A fost biserica de la Stejarului – sau Biserica Stejarului – în Piaţa Palatului, care a căzut în momentul în care s-au construit Sala Palatului, tot ansamblul de locuinţe de acolo. Deci, iată că a fost şi în perioada anilor ‘50-‘60 această politică, numai că atunci au fost una-două, amploarea foarte mare luînd-o în momentul în care s-a făcut zona Centrului Civic, o zonă nu numai mare, dar o zonă cu tradiţie istorică a Bucureştiului, care îngloba foarte multe biserici, foarte multe case, şi atunci pierderea pentru patrimoniul istoric şi arhitectural al oraşului Bucureşti a fost foarte mare.”
Bucureṣtiul începe să se clatine
Prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu: „În anii ’70, prin anii ’72-’73-’74 s-a ajuns la un fel de echilibru în ce priveṣte Bucureṣtii, cred că ṣi alte oraṣe, între populaṭia în creṣtere ṣi spaṭiul de locuit pus la dispoziṭie de stat. […] Nu mi-am dat seama atunci exact de [ceea ce] se petrece. […]
Reviu puṭin: în 1974 s-a votat legea […] intitulată Sistematizarea teritoriului ṣi a localităṭilor urbane ṣi rurale e introdus acest concept nou de „sistematizare„. La prima vedere nici măcar nu era rău. Fiindcă avea drept scop „organizarea judicioasă a teritoriului ṭării, a judeṭelor ṣi a comunelor, a localităṭilor urbane ṣi rurale, zonarea funcṭională privind modul de folosinṭă a terenului„ – citez acum din lege – „stabilirea regimului de înălṭime, a densităṭii construcṭiilor precum ṣi a densităṭii locuitorilor, a spaṭiilor plantate ṣi de agrement„ – uite ce frumos sună! – echiparea cu dotări social-culturale, cu lucrări tehnico-edilitare ṣi căi de comunicaṭii ṣi transport„ – ia să vedeṭi acuma! – „păstrarea ṣi îmbunătăṭirea mediului înconjurător, punerea în valoare a monumentelor istorice ṣi de artă, al locurilor istorice„ etc, etc… Suna foarte frumos… […] Aṣa că tot nu mi-am dat seama ce se petrece.
În ’77 vine cutremurul. Şi-atuncea dintr-odată sunt câteva evenimente care marchează politica deliberată de distrugere a patrimoniului arhitectonic tradiṭional din oraṣe ṣi înlocuirea lui prin aceste blocuri pe care eu le-am denumit „colhozul urban„ pentru epoca respectivă ṣi care într-un fel se repetă ṣi astăzi, după ’89.”
Primele semne: Biserica Enei
Prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu: „Un prim semn la care am participat direct a fost Biserica Enei, ctitorie din epoca brâncovenească… […]
Noi am avut pe 23 aprilie 1977, aproape trei săptămâni după cutremurul din 4 martie, o ṣedinṭă a Direcṭiei Patrimoniului Cultural Naṭional. La care am participat ṣi eu, a participat arhitectul Cristian Moisescu, Vasile Drăguṭ, Alec Efremov, nu am notat pe toṭi cei care au participat atuncea. Şi am discutat acolo Legea pentru ocrotirea Patrimoniului Naṭional Cultural, articolele privind păstrarea monumentelor, articolul 6: „Toate bunurile care fac parte din Patrimoniul Cultural Naṭional sunt supuse regimului de conservare„ ṣi am luat drept discuṭie legea 661/1955 care include Biserica Enei printre monumentele istorice, articolul 11 din capitolul 2: „Statul ia toate măsurile necesare pentru apărarea, conservarea, ocrotirea patrimoniului cultural naṭional„. De ce am discutat asta? Pentru că ne-a parvenit ṣtirea că o parte din Biserica Enei a fost deteriorată în urma lucrărilor de demolare ale blocului vecin, Blocul „Dunărea„. Jumătate s-a prăbuṣit la cutremurul din 4 martie. Această ṣedinṭă care a avut loc între orele 9-10.40… mă întrebaṭi de unde ṣtiu atât de precis?… Fiindcă, iacă, mi-am făcut însemnările ṣi din fericire aceste caiete cu însemnări există ṣi astăzi.
Am discutat ṣi articolul 25 din legea asta, care prevede: „legea penală sancṭionează distrugerea bunurilor artistice, istorice ṣi arhitectonice, de la 3 luni la 3 ani„. Vasăzică exista ṣi o sancṭiune! […] Ei, numai că deteriorarea Bisericii Enei s-a făcut cu voia stăpânirii. Şi iată cum s-au petrecut lucrurile. […] Am fost delegat împreună cu Alec Efremov să mergem la Biserica Enei atunci, pe 23 aprilie ṣi să verificăm ce se întâmplă la faṭa locului. Şi ne-am dus. Lucrările de demolare ale Blocului „Dunărea„ erau conduse de colonelul Gheorghe Buzatu. Ne-am prezentat, ne-am legitimat, am arătat că facem parte din Direcṭia Patrimoniului, Comisia Monumentelor Istorice ṣi ne-a dat voie să vizităm Biserica Enei care, într-adevăr, era crăpată. Şi anume, „E deteriorată„ – mi-am notat eu – „pe faṭada sud. Zidul de la pronaos, pronaosul lărgit este dărâmat parṭial. Este atinsă ṣi puṭin din bolta pronaosului ṣi acoperiṣul turlei pronaosului„, notez eu. Adaug ca notă: „Se poate restaura relativ uṣor„. Şi aṣa era! Tovarăṣul colonel Gheorghe Buzatu – că asta era denuumirea oficială atuncea – ne-a explicat că macaraua-turn care ajuta la demolare, din greṣeală, probabil avea bila aceea de oṭel, din greṣeală a lovit pronaosul ṣi turla ṣi-n felul ăsta s-a produs deteriorarea bisercii… Şi asta a fost faza întâi.”
Academician Răzvan Theodorescu, istoric: „Şi a venit cutremurul din ‘77 când s-a dărâmat Biserica Enei, cea de lângă Arhitectură. Pentru mine a fost un ṣoc! Şi am adresat o scrisoare conducerii partidului ṣi conducerii Academiei de Ştiinṭe Sociale ṣi Politice. Foarte politicos, spuneam ceva de genul: este păcat… patrimoniul… mi-e teamă că vor urma ṣi alte lucruri de acest fel… În aprilie ’77 am predat scrisoarea. Era un semnal de alarmă. Nu mă întrebaṭi cum, ea a ajuns la Europa Liberă nu prin mine, nu poate decât prin cei de acolo.
Eram cu fiul meu ṣi cu soṭia mea care era în luna a 9-a, aṣteptam naṣterea fetiṭei, la Bran. Şi eu scriam ceva, […] ṣi mergeam să iau masa pentru soṭia mea ṣi pentru băiat, la cantina scriitorilor, la Bran, lângă castel, unde mergeam mereu la prânz să iau sufertaṣul meu. Era foarte curios – stăteam de vorbă -, toate persoanele cu care stăteam de vorbă fugeau din calea mea. Dar toate! Îmi făceau semn, fugeau… n-aveam televizor, n-aveam radio, n-aveam nimica acolo. Şi ajung ṣi bucătarul punea mâncarea ṣi [zice:] „Bravo! am ascultat!…„, ce ascultase nu ṣtiu. Se transmisese memoriul meu din aprilie!
Am fost chemat la Bucureṣti de mare urgenṭă, eu făceam ṣi cursuri aicea, eram însă asociat, conferenṭiar asociat. Rectorul m-a anunṭat că nu se mai poate ṣi după două ore, la Academie – eram director adjunct ṣtiinṭific al Institutului de Istorie a Artei – mi s-a spus tot aṣa, „nu se poate„, însă rămân cercetător, cu o rugăminte pe care mi-a făcut-o un „domn„ care din acel moment mi-a însoṭit biografia tot timpul, cu rugămintea de a nu avea nici un contact cu studenṭii ṣi de a veni la institut să-mi iau banii numai de două ori pe lună, când e chenzina, ceea ce am făcut ṣi n-am făcut. Chestia cu studenṭii m-a durut foarte tare timp de 10 ani! Şi au început diverse vizite, foarte civilizate…”
O ṣedinṭă · primul memoriu
Prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu: „Patru zile mai târziu ṣi anume pe 27 aprilie 1977 am avut timp de 5 ore aproape o ṣedinṭă de avizare la Direcṭia Patrimoniului Cultural Naṭional. […] Şi s-a discutat întâi despre Biserica Streisângiorgiu, apoi despre Biserica Sfânta Treime din Piteṣti, apoi de situaṭia monumentelor din oraṣul Iaṣi, ce se întâmplă la Oneṣti, la Bacău, probleme de sistematizare în oraṣul Iaṣi. După care, la un moment dat – notez – Vasile Drăguṭ arată că se dărâmă Biserica Enei ṣi cere comisiei să trimită o întâmpinare către Consiliul Educaṭiei ṣi Culturii Socialiste, o întâmpinare cu monumentele valoroase din Bucureṣti… […] Vă daṭi seama cât de atent se discuta în această comisie despre situaṭia monumentelor, în cadrul comisiei!
Am notat, pe zilele de 27 ṣi 28 aprilie: „Am lucrat la memoriul pentru tovarăṣul Miu Dobrescu ṣi Corneliu Burtică, în legătură cu monumantele istorice, cu situaṭia Biserica Enei„ Ăsta a fost un memoriu personal. Miu Dobrescu era preṣedintele Consiliului Culturii ṣi Educaṭiei Socialiste, iar Corneliu Burtică era secretar al Comitetului Central al P.C.R., cu partea asta de cultură ṣi propagandă ṣi pe care tata îl cunoṣtea ṣi am zis, domnule, profit de această împrejurare. Asta ca demers personal. […]
Pe de altă parte, comisia ca atare a făcut o întâmpinare, [un memoriu,] despre valoarea Bisericii Enei ṣi cu solicitarea ca să se procedeze deîndată la restaurarea acestui monument, pentru raṭiuni evidente, nu mai mult decât faptul că era un monument caracteristic epocii brâncoveneṣti. Acest memoriu a fost înaintat forurilor în drept, adică Consiliului Culturii ṣi Educaṭiei Socialiste ṣi rezultatul final […] este că răspunsul stăpânirii a fost: nu mai aveṭi voie să discutaṭi în Comisia Monumentelor Istorice decât dacă aprobăm în prealabil temele de discuṭie! […] Şi atunci am înṭeles că ni se pune pumnul în gură. Stăpânirea era aṣa de paranoică în privinṭa unei posibile opoziṭii, încât nu admitea nici măcar să-ṭi faci meseria în cadrul atribuṭiilor legiferate în Statul Socialist Multilateral Dezvoltat.
Şi de atunci încolo ṣedinṭele comisiei s-au referit la lucruri de mică importanṭă, nimic din ceea ce se petrecea, de pildă în Bucureṣti, nu mai avea importanṭă. Se introdusese ṣi conceptul de „clădiri în stadiul de prăbuṣire„ din cauza cutremurului. […] Sunt clădiri care din cauza cutremurului sunt pe cale de a se prăbuṣi, ca atare, pentru siguranṭa populaṭiei trebuie să le dărâmăm. Şi s-au dărâmat străzi întregi, de pildă în Iaṣi…”
Cade Biserica Enei · cad instituṭii care deranjează · ceva trebuie făcut!
Prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu: „La 18 mai [1977] am mai avut o ṣedinṭă… […] tot o comisie a Patrimoniului Cultural Naṭional. Am discutat situaṭia bisericilor Sfântul Spiridon – cea care va fi dărâmată – Vechi, Sfinṭii Apostoli, Mănăstirea Antim ṣi am notat la punctul 1 situaṭia monumentelor ṣi a fondului clădit al capitalei. Reproduc din însemnările mele: „Comisia înregistrează cu mare regret demolarea Bisericii Enei, în ciuda demersurilor efectuate. Constată că nu a fost sesizată defel ṣi nu i s-a cerut oficial avizul pentru acest fapt. Înainte de a se ajunge la avizare, la proiectare, comisia cere să se efectueze colaborarea obligatorie cu Direcṭia Patrimoniului Cultural Naṭional. Să acṭionăm, înainte de a se ajunge la faza de avizare pentru dărâmare. Deci permanent, înainte de întocmirea unor proiecte susceptibile de avizare, să se prezinte la DPCN studiile efectuate, pentru a se colabora
sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota 37/1977
„. Evident că asta a pus capacul ṣi după aceea ne-a venit, cred, această înṣtiinṭare de la Consiliul Culturii ṣi Educaṭiei Socialiste… că ordinea de zi va trebui aprobată în prealabil. De fapt, cred că această opoziṭie oficială împotriva dârâmării Bisericii Enei a declanṣat procesul de gândire care în octombrie sau noiembrie în acelaṣi an ’77 a dus la desfiinṭarea Direcṭiei Patrimoniului Cultural Naṭional. […]
Şi atunci mi-am dat seama că într-adevăr lucrurile se deteriorează rapid, că sub conceptul ăsta de „sistematizare„ se dărâmă biserici ṣi mai ales se dărâmă părṭi întregi, străzi întregi din patrimoniu. Mi-a rămas ṣi acuma în minte – ce rău că nu s-a filmat sau poate s-a filmat ṣi nu ṣtim noi – a existat o casă foarte frumoasă, neogotică, a arhitectului Grigore Cerkez pe Calea Victoriei, colṭ cu Sevastopol. O casă unde era ṣi sediul Fondului Plastic ṣi, cred, a Uniunii Artiṣtilor Plastici. În interior era o sală mare cu lambriuri, toate de lemn, cu un tavan înalt; în jurul ei, la etaj, era un fel de galerie care privea spre sală, era o sală de recepṭii, o sală de ṣedinṭe, o sală unde în ’46-’47 se organizau dansuri săptămânale, un model de arhitectură neogotică făcută de un arhitect român. Ei bine, bineînṭeles a venit tovarăṣul Ceauṣescu, a dat din mâini, cum dădea de obicei, ṣi casa a căzut. Să fi văzut macaraua cu bilă cum izbea în zidurile acestei case ṣi să fi văzut niṣte tractoare mari de tot, din acelea cu roṭi foarte mari, care aveau odgoane de oṭel ṣi care trăgeau de ziduri ca să cadă! Am stat acolo să privesc… era un asasinat de-a dreptul, pe care-l resimṭeam în propria mea fiinṭă, fiindcă îmi dădeam seama că ṣi acest monument de istorie românească din jurul anului 1900, 1900 ṣi ceva, una din puṭinele clădiri menṭionate în tratatele de arhitectură dispărea. Şi atuncea am zis: ceva trebuie făcut!..”
[Interviu cu prof. Dinu Giurescu realizat de Mariana Conovici în 2006;
Interviu cu acad. Răzvan Theodorescu realizat de Octavian Silivestru în 2012;
Interviu cu istoricul Speranṭa Diaconescu realizat de Mariana Conovici în 1997]
